NATO – o structură din era dinozaurilor care se încăpăţânează să supravieţuiască în mileniul III. O adunătură de bolnavi psihic („strategi”) care ar prefera autodistrugerea pierderii puterii. O asociaţie suprastatală (dar aservită SUA) care are ca scop încurajarea cheltuirii a sute de miliarde de dolari anual pentru armate şi proiectele lor megalomane şi inutile.
Dacă până la destrămarea URSS NATO mai avea măcar un pretext cât de cât plauzibil pentru existenţă, acum se agaţă de tot felul de „motive” comico-tragice. Comice pentru că sunt cu totul paralele cu realitatea, minciuni sfruntate, tragice pentru că se inventează mici războaie care aduc moartea, direct sau indirect, pentru mii şi milioane de oameni. Iar pentru ca aceşti nevinovaţi să moară, plătim noi din impozitele pe care le dăm statelor membre NATO.
România a fost mândra gazdă a unui summit NATO. Este trist că embargoul informaţional a fost atât de eficient încât nu au fost demonstraţii semnificative anti-NATO, aşa cum se întâmplă când aceste summit-uri au loc în „ţările civilizate”. Lumea se uita prosteşte în gura lui Bush Jr. când acesta ne ameninţa cu rachetele iraniene, la fel de închipuite ca armele de distrugere în masă ale Irakului... Din cauza acestei ameninţări „iminente” lumea „e nevoită” să construiască un scut anti-rachetă de o eficienţă îndoielnică dar cu costuri sigure de sute de miliarde. Când ar fi mult mai simplu şi ieftin să instaureze în Iran un preşedinte pro-american, aşa cum SUA a procedat deja (fără război) cu alte ţări din zonă şi nu numai.
Scopurile NATO nu sunt „apărarea democraţiei, pacea şi securitatea mondială”, ci apărarea cu orice preţ a acumulărilor de putere economico-militară deja existente, lupta împotriva unei democraţii autentice şi participative oriunde ar exista pericolul apariţiei acesteia.
Era dinozaurilor a trecut însă, să sperăm că o să treacă şi NATO, fără vreun nou război mondial pus la cale de minţi bolnave.
