1 Decembrie

La mulţi ani!

Şi inspiraţie la vot săptămâna viitoare, dragi confraţi!

Note

Cum a trecut primul tur al alegerilor din această toamnă, cu un rezultat pevizibil, a inceput circul în vederea turului 2... M-a uimit participarea destul de mare la vot în primul tur, în condiţiile în care nu mi s-a părut că vreunul din candidaţi ar fi avut o prestaţie entuziasmantă. Am văzut totuşi, chiar şi pe stradă, oameni discutând aprins despre politică, chestie care nu mi s-a mai întâmplat de mult.

Caseta video scoasă de la naftalină (cu destulă abilitate dealtfel) acum câteva zile pentru discreditarea marinarului nu îi va afecta pe mulţi dintre alegătorii săi fideli, dar se mizează pe faptul că va mai convinge câţiva votanţi PNL să meargă la vot pentru a vota împotriva lui.

În rest, toate-s vechi şi nouă toate.

Alegeri, opţiuni

Mâine avem iar circul alegerilor. Apogeu al circului din campania electorală, care ne-a făcut să simţim foarte pregnant că ultimele două decenii au trecut cam degeaba. Nu au fost discuţii pe teme serioase, nu au fost prezentate strategii adecvate pentru situaţia economico-financiară dezastruoasă a ţării (situaţie despre care se va vorbi mai clar abia după alegeri). Au fost atacuri la persoană şi certuri de tarabă.

Ca opţiuni, teoretice, vom avea peste 10! Opţiuni realiste, doar 3, niciuna convingătoare. Vom vota poate, iar, contra. Din curiozitate mai mult decât din speranţă, mi-ar plăcea să iasă Antonescu (foarte improbabil, dealtfel). Vom vedea astfel dacă politica românească va adăuga la lunga listă de idealuri terfelite şi aruncate în derizoriu, bunul simţ proclamat în lozincile electorale.

În rest, să votaţi cum trebuie! (dacă vă daţi seama cum trebuie, eu încă nu m-am prins)

Irealitatea cotidiană

Ce ziceţi, se votează moţiunea? Sau o anulează Curtea Constituţională? Impresia unei piese de teatru extrem de proaste, a unui vis urât din care nu ne mai trezim, continuă. N-am mai scris de o săptămână şi ceva, prea ocupat cu birocraţia românească „de tradiţie”, încercând să mişc mecanisme de mult înţepenite, pentru a mai urmări „viaţa politică”, plictisitoare oricum prin repetiţia la infinit a aceloraşi motive şi personaje.

Aş vrea să spun că lucrurile merg bine, dar nu merg nici măcar înspre bine. Totul este un fel de plutire în derivă, singurul lucru care merge cu adevărat, eficient, în România fiind furtul. Corupţia, delapidarea, şmenurile mai mici, mai mari sau enorme, funcţionează de minune şi pe timp de criză. Atât de bine că au început să nu mai rămână bani pentru salarii, pensii etc.

Totuşi, ce e de făcut?

Uite guvernul, nu-i guvernul!

Marii specialişti ai PD minus L erau prea specialişti ca să mai aibă loc de alţii, aşa că au făcut astfel încât PSD-ul să iasă de la guvernare. Acum miniştrii PDL vor ocupa câte 2 ministere! Ca prin minune au apărut imediat bani, astfel încât micul Boc să facă, precum Ceauşescu în ultimul discurs, promisiuni peste promisiuni. Din păcate, doar promisiuni, spre deosebire de ’89 bani ioc...

Clovnii AFARĂ!

Încă un număr de circ, cu demiterea ministrului de interne. Nu ştiu care a fost motivaţia premierului, cu siguranţă una puerilă şi stupidă, cert este că nu e deloc momentul de hărţuieli. Politicienilor noştri li se potriveşte foarte bine zicala cu babele care se piaptănă... O lălăim cu măsurile anti-criză de un an, nu s-a făcut nimic în acest sens (şi n-o zicem doar noi ci şi instituţii internaţionale), iar ăştia stau şi se bălăcăresc ca la uşa cortului.

Ne-am săturat de circ, clovnilor! Afară cu voi!

Răspundere

De curând, iresponsabilul şi incapabilul guvern Boc şi-a... asumat răspunderea pentru nişte legi care ar fi trebuit să fie importante. Legea Educaţiei şi legea salarizării unice ar fi trebuit să fie legi scrise temeinic, cu responsabilitate, cu consultarea tuturor părţilor implicate, ele urmând a se aplica şi a avea efecte pe termen lung. În schimb, au fost scrise „pe genunchi”, sub presiunea unui termen de finalizare absurd fixat de ştim noi cine. S-au făcut în ultimele zile o grămadă de ilegalităţi, cum ar fi modificarea structurii examenelor din învăţământ după data de 1 septembrie, sau „îmbunătăţirile” aduse legilor de Boc&co după ce ele fuseseră depuse la Parlament pentru asumarea răspunderii.

Apoi, când în mod previzibil a picat moţiunea de cenzură, big chief a venit cu o propunere bombă: micşorarea Parlamentului, vorba lui Năstase – după chipul şi asemănarea prim-ministrului. Oamenii săraci cu duhul au sărit de bucurie pentru anunţata măsură populistă, cei mai cu capul pe umeri şi-au dat însă seama că e doar încă o spoială pentru a mai atrage câteva voturi la alegeri. Discursul „politic” se transformă pe zi ce trece în bălăcăreală de prost-gust, fiecare vrea să se ridice un pic mai sus în mocirlă pe cadavrele opozanţilor, pentru a mai câştiga nişte... alegeri...

Până când, stimabililor????

Bilanţ 20: Economia (2)

Industria a fost şi nu prea mai e, nici ea. În 1989 România ajunsese la o relativă independenţă economică, spre deosebire de alte state din zonă. Industria putea asigura aproape tot necesarul intern şi se exporta mult. Cine poate susţine, cu onestitate, că România a putut pierde brusc dupa ’89 toate pieţele externe? N-or fi fost utilajele din fabricile noastre ultimul răgnet (deşi în anumite părţi, chiar au fost!), dar puteam continua să oferim partenerilor dinainte aceleaşi produse la preţuri mici... Nu mă refer neapărat la mâncare, era un comerţ cu tot felul de piese şi subansamble care numai voit a fost lăsat baltă. Nu din „lipsă de competitivitate”. Uzine mari au fost rapid aduse pe butuci, pentru a fi apoi privatizate pe nimic, vândute ori unor oportunişti de tranziţie care le-au vândut la fier vechi, ori unor companii internaţionale care le-au închis pentru înlăturarea concurenţei. Pentru că au fost domenii, ca siderurgia, în care România era un concurent de temut pentru cele mai mari firme din vest. Marile privatizări au fost aşadar „tunuri”, care au distrus bună parte din industria construită cu sacrificii în perioada comunistă.

Flota comercială a României, importantă în domeniu pe plan internaţional, a dispărut şi ea subit după 1989. Cu implicarea multor mai-mari ai zilei, inclusiv a actualului preşedinte al ţării (chiar dacă justiţia încă n-a reuşit să stabilească daca implicarea lui a ţinut de domeniul penalului). Un jaf de proporţii, prin care navele împreună cu marinarii aferenţi au ajuns acum în proprietatea a tot felul de companii din toate colţurile lumii. Cum de pentru noi n-au mai fost bune acele nave, dar ele continuă şi azi să producă pentru alţii??

Bilanţ 20: Economia (1)

Economia - vorba mereu actualului Caragiale, este „sublimă dar lipsă cu desăvârşire”. În agricultură, producţia a scăzut enorm. Între cauzele cele mai importante au fost distrugerea sistemului de irigaţii (acum mai avem irigată doar o treime din suprafaţa care era irigată în 1989), a CAP-urilor cu utilajele existente şi a fermelor de animale. Fărâmiţarea actuală a terenurilor şi lipsa „tradiţională” de solidaritate a dus la imposibilitatea practicării unei agriculturi moderne în majoritatea cazurilor – oamenii au terenuri mici şi nu-şi pot permite să cumpere utilaje sau să facă sisteme de irigaţii, iar două decenii nu au fost de ajuns pentru a înţelege asta şi a se uni în asociaţii. Sistemele de irigaţii şi utilajele rămase din perioada comunistă au luat în mare parte drumul fierului vechi. Ar fi tardiv să mai căutăm vinovaţii, ar fi prea mulţi şi prea mici. Iar cei mari, care au permis asta, sunt şi acum mari. Falimentarea şi distrugerea fermelor de animale ar fi însă mai uşor de investigat, şi sunt hoţi la nivel înalt care ar putea fi descoperiţi. Oricum, deocamdata rămânem în zona posibilului – realitatea este că nu prea mai avem nici măcar agricultură.

Turismul este cam aşa cum era acum două decenii. Hoteluri noi nu prea s-au construit, s-au renovat doar o parte din cele existente. Sunt vile şi pensiuni destul de multe faţă de perioada comunistă, dar încă destul de nesemnificative per ansamblu. Preţurile au devenit necompetitive pe piaţa externă, mai ales având în vedere calitatea scăzută a serviciilor – se pare că nici lucrătorii din domeniu n-au scăpat încă de metehnele comunismului, când oamenii mergeau din lipsă de alternative... Turiştii străini lipsesc aproape cu desăvârşire, şi datorită infrastructurii necorespunzătoare.

Bilanţ 20: Ştiinţa şi cercetarea

Dacă tot am vorbit despre cultură şi educaţie, ar trebui să vorbim şi despre ştiinţă. În comunism, existau destul de multe centre de cercetare prin toată ţara. Deşi salariile erau ca peste tot, din cauza calităţii mari a educaţiei şi piedicilor puse emigrării existau mulţi oameni de valoare în cercetarea românească. Din păcate, lipsa accesului la cele mai recente informaţii din domeniile lor, greutatea accesului la conferinţe şi colocvii în vest, precum şi politica greşită care punea accentul pe reeditarea unor rezultate obţinute în străinătate au făcut ca, pe plan mondial, cercetarea românească să aibă puţine rezultate notabile.

Cercetători care erau scoşi la datul zăpezii iarna, sau trebuiau să care cu spinarea utilajele, care trebuiau să dea mici „atenţii” din propriul buzunar tehnicienilor pentru a realiza un aparat, care primeau ca sarcină de serviciu demontarea şi copierea unui aparat din import, erau foarte puţin motivaţi şi doar cei într-adevăr pasionaţi făceau ceva semnificativ. Munca intelectuală era în general văzută de comunişti ca un fel de „pseudomuncă”, ca o cale găsită de şmecheri pentru a evita „sudoarea frunţii”. Oamenii de ştiinţă nu erau apreciaţi decât dacă ajungeau destul de sus încât să dea în mod direct un avantaj în imaginea externă a ţării.

După două decenii de la Revoluţie, nu avem evoluţii notabile nici în domeniul ştiinţei şi cercetării. Munca intelectuală este în continuare Cenuşăreasa, iar cercetărori sunt de câteva ori mai puţini decât în ’89, majoritatea preferând alte domenii sau emigrarea spre ţări unde aveau perspective profesionale. După ani şi ani de decimare, din 2005 fondurile alocate cercetării au început să crească de la sub 0.1% din PIB, sub presiunea Uniunii Europene cu care România a semnat un acord conform căruia în 2011 va aloca 1% din PIB. Fondurile începuseră să devină îndestulătoare pentru numărul mic de cercetători rămaşi în ţară în 2007-2008, o parte din laboratoarele care au supravieţuit şi-au putut achiziţiona echipamente competitive şi pentru prima dată după Revoluţie au început să apară cazuri de întoarcere în ţară a cercetătorilor. Pentru puţinii cercetători români, pentru prima dată părea a se vedea lumina de la capătul tunelului. A venit însă criza şi conducătorii au revenit la vechile obiceiuri, la tăieri masive de fonduri tocmai de unde n-ar fi fost cazul. Poate fi lovitura de graţie pentru cercetarea românească, care n-a dus-o niciodată bine dar acum chiar pare pe moarte. Suntem pregătiţi să intrăm în „societatea cunoaşterii”, „secolul informaţiei” etc fără cercetare ştiinţifică. Adică, să rămânem în lumea a treia.