Lupul (de mare!) paznic la oi (noi!)

(Poveste ... de trezit ... românii)

Cică era odată, o turmă de oi, dar mare, mare de tot! Şi, pentru că vechiul baci n-a găsit cea mai bună păşune pentru ele, oile l-au alungat; de fapt, oile fiind din firea lor creaturi blânde, care n-ar putea face rău cuiva, nu ele, ci câinii, cei care trebuiau să apere turma şi pe baciul ei, l-au alungat! Câinii pe care îi hrănise o viaţă întreagă şi care până atunci îi lingeau mâinile şi picioarele, l-au alungat! Şi l-au alungat departe, departe, tocmai pe lumea cealaltă, ca să nu se mai întoarcă niciodată!

Cu mintea lor (c-atâta le-a dat Dumnezeu!), oile n-au putut să prevadă năvala haitelor de lupi ce le dădeau târcoale, dar nu-ndrăzniseră să atace câtă vreme turma era păzită de baciul cel bătrân! Ba, încă, erau chiar baci care stăteau la pândă şi abia aşteptau să le pice lor turma-n mână!

Şi-au venit: primul, înconjurat de câinii turmei, câinii între care crescuse şi care alungaseră pe vechiul baci, nici n-a-ntrebat nimic, şi-a rotit doar bâta pe deasupra turmei şi-a zis:

– De azi înainte, eu am să vă fiu baci!

N-aveau ce face, au primit, chiar cu bucurie: turma pierduse deja berbeci, oi şi, mai ales, mulţi, mulţi miei, căci haita nu căuta în turmă nici după sex, nici după vârstă! Nu mai voiau alte pierderi, le era de-ajuns!

N-a trecut însă mult şi-au năvălit haite de lupi, dar lupi mai deştepti, care pricepuseră că-i mai mare câştigul dacă nu mănânci imediat din turmă, dacă ai răbdare şi iei întâi lâna, dacă tunzi întâi oile pâna la piele, până dă sângele şi-abia pe urmă te-nfrupţi! Şi-atunci cu măsură, să nu pice multe de-odată, să nu se-aprindă-ntreaga turmă, că poate deveni periculoasă, oricât de blânde-ar fi oile de felul lor! Şi, uite-aşa, încet-încet, turma s-a-mpuţinat, oile, slabe, n-au mai făcut miei, ... Câţiva berbeci mai solizi, câteva oiţe mai „dotate” şi câţiva miei, mai zburdalnici din firea lor, au reuşit să scape, să fugă spre alte turme, mai bine păzite şi hrănite.

Dar n-au fost bine primiţi acolo, mai ales unii cu blana mai închisă la culoare (poate şi din cauză că, se spune, dacă primul miel pe care îl vezi, primăvara, este alb, îţi merge bine tot anul, dacă e negru, îţi merge rău!)! Acu’, adevărul este că, văzând ce păşuni frumoase şi bogate au turmele de pe-acolo, oile noastre şi-au cam dat în petec şi-au început s-adune chiar mai mult decât aveau nevoie, ca să mai aducă şi pe-acasă, pe la ele! S-au supărat bacii cei străini şi-au început să le trimită înapoi. Şi pe bună dreptate, că doar nu de-aia munceau ei pe rupte şi-ngrijeau şi curăţau păşunile, ca să vină alte oi de-afară să fure din munca lor!

A durat o vreme pâna când a-ndrăznit biata turmă să scape de baciul ăsta nou şi chiar şi atunci, cu greu, căci multora le mersese bine în vremea asta! Şi şi-a ales turma, pentru prima oară, baciul pe care l-a dorit; dar aşa de bine a ales, că nu după multă vreme, călcându-şi pe mândrie, l-a rugat pe cel dinainte să revină! Şi a revenit, că doar atât aştepta! Numai că, între timp, privind la turmele din jur, care-o duceau mult mai bine cu bacii lor, oile au văzut că astea nu aveau acelaşi baci o veşnicie, că din timp în timp îi mai schimbau şi şi-au zis că poate tocmai de-asta o duc mai bine! Aşa că au hotărât să facă şi ele la fel. Ştiau însă că nu-i tocmai uşor, mai schimbaseră odată baciul şi greşiseră!

Şi cum stăteau ele aşa şi se gândeau (cu mintea lor, câtă le-a dat Dumnezeu!) iată c-apare un lup, cam jumulit, e-adevărat şi le zice:

– De ce nu v-aş fi eu baci? Cine ar putea lupta mai bine cu lupii, decât un lup? Păşunile cele mai bune o să le aveţi, cine cunoaşte mai bine ca mine toate păşunile din jur?

Stau oile-nmărmurite, se uită, ascultă şi nu le vine-a crede: cum de nu s-au gândit mai dinainte? Are dreptate, deşi nu pare atât de voinic, pe cât se dă; şi-i cam slab de înger, parcă stă să plângă ...!

– O, vă explic imediat! zice lupul.

– Plâng pentru amicul meu, care-ar fi vrut să vină şi el, dar cum nu puteam fi doi baci la o turmă, a renunţat în favoarea mea. Bun prieten! I-am promis că-i voi păstra locul de prim-păstor, după ce voi fi uns baci!

Oile (cu câtă minte le-a dat Dumnezeu!) fură aşa de emoţionate de poveste, că unele chiar începură să plângă şi ele! Şi nu era chip să renunţe la „oferta” care, parcă din cer le picase, deşi unele mai crâcneau, pe ici-colo; cică auziseră ele că cel care voia acum să le fie baci, dăduse şi el iama - şi încă bine – prin turmă!

Şi s-a ales lupul baci! Şi-au dat iama prin turmă haitele, ca şi înainte! Până când, într-o zi, chiar şi lupul-baci a fost atacat, cu mare furie, şi încă de haita lui! S-a-ntors el atunci spre turmă şi a zis:

– Îi lăsaţi să mă dea jos şi să mă sfâşie? Doar voi m-aţi ales!

Şi bietele oi (c-atâta minte le-a dat Dumnezeu!) au zis că aşa-ceva nu se poate şi-au hotărât să-şi apere baciul! Şi au reuşit! Au reuşit aşa de bine, că lupul-baci a hotărât să se întâlnească, pentru ca turma să-şi reafirme sprijinul, cât de des îi vor permite multele lui îndatoriri!

Între timp, amicul lui din haită i-a adus aminte de promisiunea făcută; numai că prim-păstorul interimar (care tot un lup era, dar din altă haită, cu care se-nfrăţise haita lui mai demult, gândindu-se că dacă nu reuşeşte unul să păcălească turma, să încerce şi celălalt!) începuse să se simtă bine în funcţia lui şi nu mai voia să plece! Şi-au început atunci să se sfâşie între ei, baciul şi prim-păstorul (care nu mai voia să fie interimar!) aşa de abitir, că niciunul nu mai vedea mulţimile de haite ce prăduiau turma!

Încet-încet, oile au început să-şi piardă încrederea şi răbdarea: unde erau păşunile promise, unde era eroul care ţinea haitele la distanţă? Aşa că s-au hotărât ca la prima „baie de turmă” promisă de baci, să uite de „respectul” ce i-l „datorau” şi să behăie cât de tare puteau ele, atunci când baciul urla. Erau sărbătorile la care se taie porcii, că de-ar fi fost cea la care se taie mieii nici nu s-ar fi dus la întâlnirea cu baciul, ar fi fugit să-şi ascundă odraslele!

S-a supărat rău lupul-baci de „nerecunoştinţa” turmei, dar nu prea avea ce face: dacă va fi iar atacat de haită şi va trebui să ceară ajutor la turmă? A-nghiţit în sec şi-a mers mai departe. Dar şi-a schimbat năravul, credeţi? Nu, căci Dumnezeu n-a fost rău numai cu oile, ci şi cu unii lupi!

Între timp, oile (cu câtă minte le-a dat Dumnezeu!) visau deja la un alt baci, mai de încredere! Dar cine? În cine să mai aibă încredere? Au fost atâţia şi niciunul nu şi-a ţinut promisiunile şi viaţa-i tot mai grea şi jaful tot mai mare!

Şi n-a trecut mult, când iată vine una şi spune c-a avut un vis minunat: se făcea că baci le era un urs, unul mare şi puternic, de-ar fi putut să lupte singur c-o haită mare, mare de lupi, ba chiar şi cu mai multe de-odată! Şi care n-a ţinut în viaţa lui la nimic mai mult decât la mieii cei frumoşi şi blânzi ai turmei şi la păşunea lor! S-a-nviorat pe dată-ntreaga turmă şi-a-nceput din nou să spere, aşteptând cu nerăbdare să-şi întâlnească salvatorul!

Acu’, ca să fiu cinstit până la capăt, trebuie să spun că, de fapt, oile-l mai văzuseră pe urs oţărându-se la lupii cei răi şi hulpavi, ce jefuiau turma şi distrugeau păşunea care, declama el, „nu era a lor, nici a lui, nici măcar a oilor, ci a urmaşilor urmaşilor lor, în veacul vecilor!”. Numai că nu-l văzuseră niciodată luptând cu haitele, ci numai ameninţându-le de la distanţă.

Şi, ca să le strice toată bucuria şi să le-ntunece speranţa, nişte berbeci mai bătrâni, trecuţi prin multe, ziseră, aşa-ntr-o doară:

– Am auzit noi, de la bătrânii noştri de odinioară, o vorbă: cică hoţul strigă cel mai tare: „Hoţii! Hoţii!”.

Şi, ca să întărescă cele spuse, întrebară:

– De unde are ursul atâta miere? Dacă ne fură sarea?

Apoi hotărâră:

– Noi nu mai riscăm înc-o dată!

Ce se vor face însă cu mieii cei naivi şi neascultători, care mai înclinaseră odată balanţa către lupul-baci?

... cu televizorul!

„Aţi minţit poporul / Cu televizorul!” s-a scandat într-un anumit moment istoric... Cele 2 ore zilnic de program TV din Epoca de Aur erau în majoritate ştiri denaturate şi propagandă pentru regim. Nişte ştiri pe care nu le mai credea nimeni şi o propagandă tocită şi obtuză de care toată lumea era sătulă, nu mai avea efect. Erau 2-3 emisiuni totalizând 1-2 ore, săptămânal, care meritau văzute. Atunci se încerca minţirea poporului cu televizorul, dar cu un succes doar parţial.

Cum stăm azi, la aproape două decenii de la căderea comunismului? Astăzi, majoritatea românilor din mediul urban şi tot mai mulţi din mediul rural au zeci de posturi TV cu emisiune 24 de ore zi. Cei mai săraci au şi ei acces la minim 3-4 posturi cu emisie non-stop. Ore de emisiuni de ştiri pe zi, dar cu ştiri care uneori se bat cap în cap pe diferite posturi (sau chiar pe acelaşi post în interval de câteva ore), telenovele omniprezente cu actori execrabili şi poveşti aiurea, talk-show-uri rareori interesante şi „emisiuni de divertisment” sau concursuri de la proaste în jos. Când se mai întâmplă să ajungă şi la televiziunile din România câte-un concurs mai acătării, nu cu şi pentru cretini, el n-are viaţă lungă. Se pare de fapt că există o condiţie fără de care emisiunile nu ajung pe platoul de filmare: imbecilitatea.

Astăzi, este depăşită lozinca. Poporul nu mai este minţit. Adunând toate sutele sau miile de ore de emisie zilnică de pe toate posturile care se pot vedea din România, probabil cineva (cu un ochi obiectiv) şi-ar putea crea o imagine medie destul de veridică asupra lumii în care trăim. Doar că nimeni nu poate urmări toate emisiunile. Oamenii sunt sufocaţi de avalanşa de emisiuni de umplutură şi reclame dintre care e greu de ales esenţialul.

Astăzi, ar fi mai adevărat enunţul: „Aţi prostit poporul / cu televizorul!”

Pentru că urmărirea televiziunii timp de minim 2-3 ore pe zi şi ajungând la 7-8 pentru categoriile de oameni care stau mult pe-acasă nu face decât să ţină creierul inactiv, să-l dopeze cu pseudo-informaţii de-a gata, să-l atrofieze. Toate emisiunile proaste creează o imagine denaturată asupra realităţii, şi de fapt au ca ultim scop scoaterea omului obişnuit din circuitul decizional democratic. Aşa cum am mai scris aici, conducătorii noştri ne vor legume, nu oameni responsabili. Şi au la îndemână mijloace puternice pentru a îndeplini acest deziderat.