Planuri

Atunci când Newsweek scrie cu litere de-o şchioapă pe copertă „Viitorul capitalismului” ar trebui să începem să ne gândim... Criza financiară din aceste zile a arătat că sistemul financiar este prost. Problema însă, la bază, este economia bazată pe consum şi datorie, deci nu aparţine numai băncilor şi fondurilor de investiţii. Modelul de capitalism promovat în special în ultimii 30 de ani, început de Reagan, s-a dovedit un fiasco. Oamenii se gândesc acum ce se poate face, dar în moduri diferite: şefii se gândesc cum pot petici sistemul, iar alţii se gândesc cum ar putea să-l schimbe radical. Ca să obţinem ceva pozitiv pentru noi, oamenii de rând, trebuie însă să forţăm politicul să facă schimbările în favoarea noastră.

Bani, din nou

Dacă tot suntem în zodia necazurilor financiare, hai să zicem ceva şi despre leii noştri noi şi mentalităţile vechi... Acum câteva zile Parlamentul a aprobat majorarea salariilor profesorilor cu 50%, măsură care deşi a fost luată de politicieni numai în vederea proximei campanii electorale, este una care ar aduce măcar parţial o mult-aşteptată „reparaţie” a unei nedreptăţi care durează de peste o jumătate de secol.

Guvernul care tot stă să cadă de vreo trei încoace a ieşit însă la rampă cu îngrijorarea lui Vosganian că cele 6 milioane de euro (?!) suplimentare care ar trebui date de la buget nu se gasesc. Probabil domnul Vosganian are încă probleme cu cititul zero-urilor, fiind el însuşi un zero în domeniul în care este chiar ministru – milioanele de euro ar fi vreo 600 probabil.

Oricum, suma necesară nu este exorbitantă şi bugetul şi-ar permite-o. Guvernul a vrut iar să se dea tare (deşi este moale) şi a cerut la Curtea Constituţională anularea legii, în loc să facă ceea ce ar trebui, adică să caute soluţii - datoria lui de organ executiv al statului.

Viitorul? Să-l cumpărăm!

Recentele evenimente din lumea finanţelor, comentate în toate felurile în media, au avut (sau sper eu să aibă) şi un efect secundar pozitiv – lumea a văzut şi sper că a şi înţeles că există bani. Din cât plătim noi taxe, există rezerve enorme care nu sunt cheltuite sau sunt cheltuite prost.

Au putut fi scoşi brusc la iveală peste un trilion de dolari (şi aruncaţi practic). Dar există, şi au putut fi imediat disponibili, este ceva extraordinar! Trecând peste plângerile cu lacrimi de crocodil ale Tăriceanului (ajungem în postul următor şi la asta) că n-are bugetul bani de salarii decente pentru profesori, probabil şi România are o putere financiară mai mare decât ne imaginăm, pe care o foloseşte pentru altceva decât ce-ar trebui făcut...

Trebuie să înţelegem cu toţii că există resurse enorme (fiecare milion de oameni produc un capital uriaş) care depind, sunt la dispoziţia conducerii politice. Iar noi putem influenţa această conducere şi determina alocarea resurselor în scopuri importante şi utile. Nu trebuie să mai considerăm politicul ca o lume diferită de a noastră, evenimentele recente ne-au demonstrat încă o dată, dacă mai era necesar, că are o putere enormă asupra vieţii noastre de zi cu zi.

Amanetând viitorul

Şi România a ajuns să aibă nişte zeci de miliarde datorie externă, pornind de la un (după părerea mea) foarte onorabil zero în 1990. Unul din puţinele lucruri bune făcute de Ceauşescu a fost plata datoriei externe, ceea ce a făcut România cu adevărat independentă de fluxurile mondiale de capital. Şi bine ar fi fost să fi rămas independenţi, după cum bine vă daţi seama zilele acestea, auzind ştirile despre marea criză financiară mondială.

De la nivel micro – fiecare din noi mai face câte-un credit, tot mai puţine produse se cumpără cu plata pe loc – şi până la nivel de state – datoriile externe cresc necontenit, cu atât mai repede cu cât economia este mai mare – împingem tot mai mult în viitor obligaţiile... Până când, cine le va plăti?

Mai nou, au apărut creditele cu dobândă 0% pentru unele produse, în alte state europene se întâmplă chiar să fie interzisă plata pe loc, obligatoriu peste 3-6 luni decizi dacă plăteşti tot sau în rate... De ce? Credeţi cumva că s-au transformat băncile în instituţii caritabile?

Când cumpăraţi câteva umbrele sau un produs electronic cu mai puţin decât preţul unui kilogram de carne, vă întrebaţi cum de e posibil aşa ceva? Nu, necazul e că ni se pare deja normal acest lucru. Se cheamă „externalizarea costurilor”, preţul nu reflectă de fapt toate cheltuielile. De exemplu, în cazul electronicelor, ştiaţi că siliciul şi cuprul sunt extrase din Africa din nişte gropi rudimentare săpate în pământ, de copii care mor pe capete pentru câţiva dolari pe zi?... Da, o industrie de sute de miliarde de dolari are la baza lanţului productiv aceste crime... Cât credeţi că ar conta în preţul final ca extragerea minereului să se facă de oameni maturi şi nu copii, în condiţii bune? Mai nimic, dar din cauza concurenţei acerbe de pe „piaţa liberă” acest „mai nimic” devine inacceptabil.

Plătim produsele ieftine de 10 ori preţul afişat, în diferite moduri... Sau, ceea ce e şi mai grav, le lăsăm datoriile copiilor noştri...

Acelaşi lucru se întâmplă cu mediul – îl poluăm şi consumăm resursele într-un ritm incredibil, în speranţa (absurdă) că la un moment-dat, în viitor, va apărea cineva care să schimbe toată tehnologia actuală cu una nouă, la o bătaie din palme – lăsăm schimbarea în grija generaţiilor viitoare. Ceea ce nu înţelegem este însă că NOI suntem cei care trebuie să ne schimbăm proastele obiceiuri, pentru că altfel copiii noştri vor învăţa de la noi numai risipa şi îndatorarea, şi nu vor fi nici ei capabili de schimbare.

Şi chiar dacă vor fi totuşi, va fi prea târziu.

O criză – multă demagogie

A trecut ceva vreme de când n-am mai scris nimic... Probabil cel mai important eveniment al ultimei luni a fost unul internaţional, criza financiară din Statele Unite (şi nu numai). O criză care a făcut să iasă din buzunarele bugetelor statelor resurse nebănuite. Dacă luăm numai cea mai mare „tranşă” de ajutoare pentru Wall Street, de 700 miliarde de dolari, şi ne gândim că acum câteva luni acelaşi preşedinte Bush a respins o lege care ar fi dat câtorva milioane de americani o asigurare medicală minimă (pe care acum nu şi-o pot permite) şi care ar fi costat doar câteva miliarde, lucrurile devin de neînţeles. Mai ales că aşa-zisa legătură „Wall Street – Main Street”, adică efectele crizei financiare asupra economiei reale, este doar una ipotetică dacă privim un pic istoria.

Dacă adăugăm „salvările” de instituţii financiare de până acum, ajungem uşor numai în cazul SUA la 1 trilion (1000 miliarde) dolari. Şi, chiar dacă în cantităţi mai mici sau în mod mai mascat, multe alte state dezvoltate au dat în total alte câteva sute de miliarde aceloraşi instituţii care, deşi n-au o legătură intrinsecă cu economia reală, au o mare influenţă asupra politicii.

Toate aceste sume din banii contribuabililor din întreaga lume, din banii oamenilor care se îmbolnăvesc şi mor din cauza aerului devenit irespirabil din cauza poluării în timp ce „nu sunt bani” pentru energii alternative şi autoturisme electrice. În timp ce doar 25 de miliarde pe an ar ajunge pentru împiedicarea morţii a 25,000 de copii pe zi în Africa.

Cât despre cauzele crizei, cele imediate sunt subiect de dezbatere între mai-marii lumii. Niciunul însă nu îndrăzneşte (poate cu excepţia lui Medvedev, care e oricum doar o marionetă a „capitalismului de stat” din Rusia) să spună cauza de la baza tuturor necazurilor finanţelor lumii: datoriile, faptul că economia actuală se bazează pe datorii, monedele nu mai au acoperire în aur şi se tipăresc la comanda guvernelor, au devenit ele însele o marfă ca oricare alta. SUA au în acest moment 13 trilioane dolari datorie externă, iar în ultimii 5 ani aceasta a crescut cu peste 1000 miliarde pe an. Toate statele au datorii din ce în ce mai mari, şi „superputerea” nu face excepţie. Dar despre datorii, mâine.