În sfârșit educația ocupă un loc important în știrile zilnice - cum era de așteptat, nu pentru că s-ar fi făcut cine știe ce inovații, politici noi, investiții majore din partea acestui stat care abia își mai merită numele, ci din cauza grevei profesorilor. Grevă în privința căreia „opinia publică” (probabil v-ați prins de ce am pus între ghilimele sintagma asta) este împărțită și tinde să aibă păreri tot mai negative pe măsură ce se apropie examenul de bacalaureat.
Politicienii aplică ceea ce știu mai bine (în afară de furat), adică să dezbine poporul și să întoarcă unele împotriva altora diferite profesii. Acum se demonizează tagma profesorilor, care, după cum zic pigmeii noștri „politicieni”, pun în pericol examenele naționale, viitorul generației de elevi care termină liceul acum. Dar despre celelalte generații periclitate de cele 3 decenii de mizerie în învățământ și despre viitoarele generații pentru care nu se anunță nimic bun, ci doar o deteriorare și mai adâncă a educației, de ce nu se spune nimic?!
Sunt câteva chestii de matematică elementară peste care politicienii și cine se uită-n gura lor le trec cu vederea. Primul, faptul că prin lege educația ar trebui să fie de 3 ori mai bine finanțată decât este! 6% din PIB alocați educației, aceasta este o lege dată acum mulți ani și care nu a fost niciodată respectată! Anul acesta, de exemplu, s-au alocat vreo 2% din PIB. Salariile tuturor angajaților din învățământ sunt undeva în jur de 1% din PIB. Deci alocând doar jumătate din suma prevăzută de lege educației, 3% din PIB, s-ar putea dubla toate salariile din sistem! Revendicările greviștilor au scăzut acum la 25% majorare - 0.25% din PIB, adică. E mult, e puțin? Eu zic că e foarte puțin! Până la 6% din PIB s-ar putea investi apoi în școli și materiale didactice, perfecționări pe bune pentru profesori, prime pentru performanțe, etc. Nu de microbuze electrice (https://www.edu.ro/comunicat_presa_12_2023_PN_Microbuze_electrice_pentru_elevi) are nevoie educația în România - știți doar câte microbuze normale, pe benzină/diesel au ruginit prin curțile primăriilor sau au fost folosite în alte scopuri, din lipsă de șoferi și combustibil! Ar fi nevoie să nu se mai desființeze școli din lipsă de profesori sau din cauză că sunt în pericol de prăbușire clădirile!
Se demonizează profesorii și din cauza meditațiilor. Așa cum a zis un mare clasic în viață, „ghinion” dacă nu ți-ai cumpărat 5-6 case din meditații! Hai să vedem cum stă treaba, matematic. Meditații fac, de obicei, doar profesorii de la materiile cerute pe la examene. Într-o mult mai mică măsură ceilalți, de la discipline secundare sau vocaționale. O estimare realistă ar fi pe la vreo 15-20% din totalul cadrelor didactice. Dintre aceștia, marea majoritate fac meditații pentru a ajunge la un venit minim decent pentru a întreține o familie (deoarece cu 2 salarii de 2500 de lei din învățământ nu poți să întreții o familie cu 2 copii, de exemplu). Și rămân cei câteva sute de profesori din toată țara care „fac bani” cu adevărat din meditații (să zicem peste 3-4000 de lei pe lună), profesori care au devenit renumiți în orașele lor (sau bine conectați politic), căutați de toată lumea și care fac asta cu grupe de câțiva elevi. Aceștia sunt „scoși în față” de toți șmecherii care vor să argumenteze că de fapt profesorii au bani. Greșit, praf în ochi, proporția profesorilor care câștigă mult din meditații este infimă, din total! În plus, toți fac meditații în timpul lor liber, ceea ce e un sacrificiu pentru viața de familie, hobby-uri etc. Majoritatea nu ar da meditații dacă nu ar fi obligați de situația financiară precară. Ca și în cazul medicilor, există uscături prin pădure - sunt cazuri amplu mediatizate în care actul educațional este făcut intenționat prost în școală pentru a crea necesitatea ca elevii să vină la meditații. Astea ar fi cazuri ușor de depistat și înlăturat, într-un sistem funcțional (dar, ca și în cazul sănătății, nu se dorește un sistem funcțional, deoarece atunci totul ar fi transparent și mijloacele de furat pentru șefi și politicieni mult restrânse).
Iar meditațiile au devenit mai mult decât un moft sau suport pentru cei care pricep mai greu știți de ce? Din cauză că sistemul educațional e în cădere liberă, din cauză că profesorii lucrează „cu materialul clientului”, cu elevi din ce în ce mai demotivați să învețe (parțial și din cauza faptului că meseria de profesor a devenit indezirabilă, ei nu mai sunt un exemplu de succes) și care nu au educația necesară de acasă pentru a fi atenți la ore și a face un minim efort să înțeleagă. Și profesorii sunt, la rândul lor, tot mai demotivați de atitudinea directorilor și inspectorilor (care nu vor să fie elevi și mai ales părinți nemulțumiți de note), a părinților (care în mare parte aleargă și ei doar după note și confirmarea genialității odraslelor), de grija zilei de mâine și salariile mici, de lipsa de respect din partea societății în general.
Apoi sunt câteva chestii de bun simț care ar trebui făcute pentru un învățământ eficient în mileniul III. Între ele, numărul de elevi în clase. Incredibil, dar încă mai sunt școli în România cu clase de 35 de elevi și „ore” de 40 de minute! Dacă cineva crede că se poate face ceva educație în ziua de azi în condițiile astea, oricât de extraordinar ar fi învățătorul sau profesorul, ori e imbecil din naștere ori imbecilizat de mass-media și internet. Având în vedere scăderea dramatică a puterii de concentrare a copiilor (din cauza ritmului vieții și dispozitivelor electronice), a duratei de timp în care îi poți ține concentrați asupra unei probleme, cred că ar fi necesar să se lucreze cu clase de maximum 15-20 de elevi și ore de 50 minute (astfel încât să poată fi 3-4 perioade de 10 minute de lucru alternate cu curiozități sau părți de recâștigare a atenției de 3-4 minute într-o oră de curs). Asta ar însemna, evident, un număr mult mai mare de profesori, în prezent inexistenți și imposibil de atras într-un sistem subfinanțat, cu salarii de mizerie. Dar asta ar fi o reformă adevărată, care ar aduce într-adevăr un plus de calitate și ne-ar putea da speranțe privind educația viitoarelor generații.
Altă idioțenie este cea cu „performanța” și „salarizare în funcție de performanțe”. Dacă se va ajunge la niște salarii decente în învățământ (care, după părerea mea, ar fi pe undeva pe la dublul celor din prezent), după vreo 5-10 ani s-ar putea cere performanțe! Ar fi oarecare concurență pentru posturile vacante din sistem și n-ar mai veni în învățământ, majoritar, doar cei care nu-și găsesc alt loc de muncă. (Mai sunt și cei care au alte surse de venit, dar foarte foarte puțini, per total.)
O mare minciună este și cea provenind de la Cotroceni, că au fost satisfăcute cererile profesorilor. Nu, n-au fost satisfăcute! S-a promis o majorare de 1000 de lei brut (aproximativ 500 de lei net) a salariului, ceea ce la nivelul salariului de începător înseamnă vreo 20%, iar la un profesor pe final de carieră, vreo 14% - nu 25% pentru tot personalul, cum s-a solicitat. O altă revendicare care mi se pare esențială pentru atragerea de profesori de calitate în sistem era ca salariul de început să fie egal cu salariul mediu pe economie. Salariul mediu net era în ianuarie pe la 4200 lei, iar un salariu de începător în învățământ, plus majorarea de 500 de lei net, ar fi pe la 3000. Suntem încă departe! Deci, ce cereri au fost satisfăcute? Ultima menționată nu este cuprinsă nici măcar în acea mult trâmbițată nouă lege a salarizării, care oricum e o abureală deoarece eșalonează creșterile pe vreo 3 ani (ceea ce cu inflația actuală și prevăzută e aproape zero în termeni reali) și în plus depinde de alocările bugetare anuale - nu ar fi prima dată când creșterile sunt amânate și re-eșalonate sau legea pur și simplu nu e respectată, ca în cazul celor 6 procente din PIB alocate educație (vor acum să schimbe în 15% din alocările bugetare, ceea ce tot pe-acolo ar fi).
În concluzie: deși am un copil în clasa a XII-a și nu prea mi-ar conveni să se amâne BAC-ul, susțin greva profesorilor (așa cum ar trebui să facă întreaga societate, nu să îi preseze să înceteze greva înainte de soluționarea revendicărilor) și sper să reușească, măcar acum. Eu aș mai adăuga chiar câteva revendicări!
