Scandalul potrivit la momentul potrivit

Citeam ieri într-un ziar local din Torino bucuria unui italian (care n-a avut decenţa să-şi facă public numele) că Ministerul de Externe din România a trecut Italia pe lista ţărilor „riscante”... În prostia lui, respectivul credea că hoţii şi criminalii de la noi consultă întâi site-ul Ministerului de Externe, şi abia apoi pleacă spre Vest.

Scandalul cu ţiganii şi românii care fac porcării în Italia a venit la fix pentru cele două „clase politice expirate”, română şi italiană. Italienii au mari probleme cu o majoritate fragilă şi nepopulară, care nu reuşeşte să guverneze coerent şi să aprobe bugetul pe anul viitor, iar românii sunt în pragul europarlamentarelor şi referendumului. Nici că se putea un moment mai bun pentru o diversiune! Îi vedem aşadar pe politicienii din ambele ţări ambalându-se şi exagerând pe rupte, doar-doar mai atrag un pic atenţia electoratului, să mai poată fura ei un pic!

Oamenii din ambele ţări ar face bine să ia aminte la problemele lor, şi să nu se lase păcăliţi de false probleme, inventate pentru a le distrage atenţia. Problema Italiei nu sunt românii şi nici măcar romii care vin din România, ci un sistem juridic ineficient şi nefuncţional. Iar problema românilor nu este că i-ar bate italienii dacă ar pune piciorul pe teritoriul italian, ci clasa politică expirată care peste câteva zile se va mai promova o dată...

Roma, românii şi rromii

Presa (mai ales cea românească) a vuit în ultima vreme de peripeţiile (r)românilor din peninsulă... Scânteia a fost o crimă a unuia cu buletin de România, care se afla într-o tabără de barăci la periferia Romei.

Problema nu mi se pare a fi aceea că infractorii sunt expulzaţi din Italia – atâta vreme cât expulzările nu se fac în masă şi „preventiv” – ci faptul că mulţi italieni încă nu au reuşit să facă deosebirea între români şi ţigani. Din păcate această deosebire devine mai greu de făcut din cauza apariţiei unei noi categorii – românii ţiganizaţi – categorie care face extrem de multe probleme şi în România.

Nu trebuie să ne considerăm inocenţi... În România post-decembristă, infracţionalitatea a fost încurajată şi premiată, hoţii şi criminalii au ajuns „oameni de succes”, modele de urmat pentru noua generaţie. Pentru asta o parte de vină revine clasei politice, iar o altă parte societăţii în ansamblu, care nu a ştiut să schimbe acea clasă politică.

De asemenea, este probabil adevărat că în România au loc mai multe jafuri însoţite de violenţă şi crime sadice decât în ţările vest-europene. Asta pentru că respectul pentru ceilalţi a suferit şi el o degradare continuă în ultima vreme, când solidaritatea între cei asupriţi născută în perioada comunistă a fost înlocuită cu vrajbă şi invidie, poate chiar ură.

Aşadar, nu suntem sfinţi. Din păcate, putem exporta în Europa destule „elemente” care preferă închisorile UE celor nu prea ospitaliere de la noi.

Dreptul de a fura

Democraţia la noi este cu siguranţă înţeleasă prost, aplicată şi mai prost dar, culmea, văzută bine (de unii). Ei bine, auzisem mai demult de faptele la care mă voi referi acum, dar revolta produsă de un articol din Caţavencu m-a facut să scriu despre ele.

Tovarăşii noştri parlamentari încasează mii de lei noi (respectiv zeci de milioane de lei vechi) pentru plata unor chirii false. Ei stau bine-mersi în casele proprii (nu puţine, şi făcute în mare parte prin metode necurate), dar mai încasează nişte bani de la stat, lunar, ca şi cum ar sta la hotel... Bine, ei şi-au dat prin lege posibilitatea de a deconta nişte cheltuieli fără chitanţe, atunci care-i problema?

Problema e nesimţirea! Problema e că atunci când au fost întrebaţi dacă stau în chirie au răspuns că nu, după care întrebaţi de ce încasează bani pentru chirie au răspuns cu o indolenţă şi o nesimţire incredibile (vezi articolul). Domnii parlamentari nu numai că fură, dar nu le mai e nici măcar ruşine să recunoască asta! Ei consideră că a fura este un drept!

Sunt ei oare imuni cu adevărat? Eu zic că nu, sunt doar mai proşti decât colegii din vest, care îşi dau seama că poporul are încă putere. Puterea de a-i da jos.