Anul acesta se împlinesc două decenii de la Revoluţia din decembrie 1989. Două decenii după care, potrivit „profeţiilor” lui Silviu Brucan, ar fi trebuit ca tranziţia spre capitalism să se termine. Vedem însă cu toţii că nu este aşa, că puţine lucruri au evoluat în România în afară de datoria externă care a urcat pe cele mai înalte culmi.
Voi începe un fel de serial, un bilanţ la 20 de ani de la Revoluţie. În mai multe articole publicate până pe 22 decembrie 2009 mă voi referi la diferite aspecte ale societăţii şi vieţii de zi cu zi a românilor, pentru a vedea de la ce am pornit, ce am făcut şi la ce am ajuns, după aceşti mulţi ani de... derivă(?!).
Concluziile, aşa cum orice om cu capul pe umeri poate anticipa, nu ar putea fi pozitive. Dar consider că, mai mult decât punctul final al concluziilor, este important drumul înţelegii, este necesar un bilanţ şi o privire clară, de ansamblu, asupra ultimilor 20 de ani din vieţile noastre.
Este trist că nu ştim nici măcar acum ce s-a întâmplat în acele zile din decembrie 1989 şi că de fapt nu cunoaştem mecanismele din spatele întâmplărilor din primul an după căderea lui Ceauşescu. Adevărul nu a fost încă aflat şi probabil nici nu va mai fi aflat în timpul vieţilor noastre, singura explicaţie plauzibilă fiind că responsabilii au păstrat puterea şi au fost interesaţi să nu se afle... Problema cea mai mare este însă viitorul. Trebuie să înţelegem foarte bine unde suntem şi cum am ajuns aici pentru a putea spera într-un viitor mai bun. Trecutul îl putem afla sau nu, dar suntem responsabili pentru viitor în faţa copiilor noştri. Viitorul nostru a fost deja amanetat de actuala (implicit şi fosta) clasă politică, fără mari şanse de scăpare, şi contrar declaraţiilor din anii ’90 ne dăm bine seama că am fost încă o generaţie de sacrificiu. Dar putem şi suntem datori să împiedicăm să se întâmple acelaşi lucru şi cu generaţiile următoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu