Disperare

Astăzi a avut loc un eveniment fără precedent în Parlamentul României: un om s-a aruncat de la unul din balcoanele sălii de şedinţe cu intenţia de a se sinucide. Disperarea a milioane de oameni începe să se facă văzută, chiar acolo, la câţiva metri de "aleşii neamului". Incidentul s-a petrecut la începutul discursului prim-ministrului Emil Boc, iar cel care se aruncat avea în mână o bilă portocalie cu numărul 13...

Tocmai se expusese moţiunea de cenzură cu privire la legea salarizării unitare pe care guvernul intenţionează să-şi asume răspunderea. După ce rănitul a fost preluat de SMURD iar femeile de serviciu au aruncat o pătură pe scaunele murdare de sânge unde acesta a căzut, s-a continuat procedura de vot a moţiunii de cenzură, fără ca măcar să se ia o pauză de câteva ore. PSD şi PNL, invocând "decenţă", au părăsit sala de şedinţe, tocmai când, poate, ar fi avut şansa să obţină cele câteva voturi în plus necesare ca să treacă moţiunea de cenzură.

Eu, unul, nu mă mai îndoiesc de rea-credinţa şefilor Opoziţiei. Şi nici de faptul că PDL şi camarila asociată nu ezită să calce pe cadavre pentru interesele proprii.

Trist.

Cine are nevoie de... spitale?

Din seria absurdităţilor care se întâmplă în România, aud în ultimele zile despre desfiinţări de clinici şi spitale - unele de tot, altele prin "comasare" cu altele. Uimitor, aud de clinici şi spitale performante, de vârf, centre de excelenţă în domeniile lor (cum ar fi Clinica de boli cardio-vasculare de la Târgu Mureş) - nici vorbă de datorii enorme, ineficienţă etc. Activitatea acestora va avea mult de suferit iar doctorii cei mai valoroşi vor pleca în cazul "restructurării"...

De ce??? Chiar nu mai gândeşte nimeni în ţara asta?... Să începem să le dăm crezare celor care susţin că distrugerea sistematică a ţării este în plină desfăşurare, prin sabotarea educaţiei şi sănătăţii? Până unde le vom permite să meargă acestor trădători care conduc România??

Două minciuni nesimţite

Astăzi am auzit la radio-tv două minciuni sfruntate, incredibile prin falsitatea evidentă şi deznădăjduitoare prin faptul că nişte milioane de oameni din ţara asta chiar le cred... Ambele nu sunt nici măcar invenţii româneşti, le-au preluat şi iubiţii noştri conducători pentru că le folosesc scopurilor lor obscure.

Prima se referă la criză. Ne-a spus preşedintele că întreaga Europă este victima unei crize a statului social, care s-a dovedit un rateu istoric! FALS! Acum vreo doi ani şi ceva, la începuturile crizei, ziarele (străine!) titrau cu litere de-o şchioapă despre criza capitalismului şi despre necesitatea reformării din temelii a sistemului financiar mondial. Nu este incredibil cum un adevăr este întors şi ni se vinde acum exact opusul?! Da, domnilor, criza este datorată sistemului financiar şi nu statului social! Gîndiţi-vă un pic, logic... Dacă avem un milion de oameni care primesc timp de doi ani ajutoare sociale de 5 miliarde de euro şi doi miliardari care au făcut în conturile personale aceiaşi bani, iar cele 5 miliarde au fost împrumutate de stat, cine spune că vinovaţi pentru datoria ţării sunt cei un milion de şomeri şi nu cei doi miliardari?? Nu statul social este de blamat, ci faptul că se încearcă subjugarea tuturor domeniilor şi aspectelor vieţii Regelui Profit. Iar de la soluţia pentru criza actuală, care ar fi fost reformarea sistemelor financiare, s-a ajuns acum la exact opusul acestei măsuri - întărirea status-quo-ului, tentativa de a aplica şi în Europa modelul american, diminuarea statului până la dimensiuni de marionetă în mâna marilor corporaţii. Se profită pentru a se face transferuri masive, gigantice de fonduri de la stat către buzunare private, se face asta pentru prima dată în istorie pe faţă şi la scală mondială, sub pretextul măsurilor anti-criză...

A doua minciună este aceea că speranţa medie de viaţă va creşte în continuare, ca justificare pentru recenta creştere a vârstei de pensionare. FALS! Speranţa medie de viaţă va începe să scadă în toată lumea, cu atât mai rapid în ţări ca a noastră. Vor începe curând să apară urmările nenumăratelor experimente chimice care au fost făcute asupra populaţiei în ultimele decenii. Copiii care se nasc azi sunt, în medie, mult mai fragili decât cei de acum 50 de ani. Medicina a evoluat între timp, e drept - dar sistemul sanitar decade şi nu peste multă vreme vom ajunge iar ca doar unii să-şi permită să se trateze.

"Repetabilul exod"

„Repetabila povară”, dramă a tuturor fiinţelor umane, din toate timpurile şi de pe toată suprafaţa Pământului, bine ascunsă în cele mai adânci taineţe ale sufletelor ... A scos-o la lumină, cu inegalabil talent, cu geniu, poetul român al sufletului omenesc, Adrian Păunescu.

„Repetabilul exod”, dramă a fiinţelor umane, la scară mai mică: un popor!

Într-o „bună” zi, a venit pe la noi – aşa cum a venit – comunismul, cu promisiunile lui, în lozinci bine ticluite, astfel încât cei mai mulţi oameni să-l accepte, celorlalţi urmând să li se impună: „Egalitatea tuturor”, „Bunăstare şi dreptate pentru toţi”, „Muncă după posibilităţi, repartiţia bunurilor după necesităţi”, ... A început apoi prigoana împotriva celor care nu-l voiau: unii au intrat în puşcării şi în lagăre de muncă forţată, mulţi şi-au pierdut vieţile pe-acolo! Cei mai „norocoşi” au reuşit să scape, dar pribegind prin lume. Un adevărat exod, ce a durat zeci de ani. Unii nu s-au mai întors, au murit printre străini!

Într-o altă „bună” zi, a revenit pe la noi – aşa cum a revenit – capitalismul, cu promisiunile lui, în lozinci bine ticluite, astfel încât oamenii sătui de comunism să-l accepte, celorlalţi urmând să li se impună: „Libertate de exprimare şi de acţiune”, „Principiile economiei de piaţă”, „Globalizare, pentru bunăstarea tuturor”, ... A început apoi prigoana împotriva celor care nu-l voiau, dar pe căi mult mai subtile: jaful programat, distrugerea culturii, învăţământului şi sistemului de sănătate; având în faţă perspectiva ratării vieţii, a anulării oricărei şanse de împlinire a vocaţiei şi aspiraţiilor, tinerii acestei ţări aleg calea pribegiei: un alt adevărat exod, început deja de 20 de ani!

Tinerii sunt cei care au realizat schimbarea din 1989, elanul lor, creativitatea, nesupunerea la dogme şi regimuri ar fi putut însemna progresul, viitorul ţării; cu asemenea speranţe au murit câteva mii dintre ei. Cei mai în vârstă la acea dată, ajunşi acum în amurgul vieţii, îşi văd anulat visul de atunci: copiii lor să trăiască vremuri mai bune; aşa s-a ajuns ca chiar ei să-şi îndemne copiii să plece în bejenie, cât nu-i prea târziu!

Dar, poate că nici n-ar mai fi nevoie odată ce, de curând, s-a întâmplat pe la noi un lucru care nu s-a mai întâmplat niciodată şi nicăieri în lume, până acum: vremelnicul „conducător” al acestei ţări a adresat celor cărora nu le convine traiul de aici, „invitaţia” de a se folosi de unul din „marile drepturi” câştigate în 1989, acela de a pleca acolo unde le convine! Adică, pur şi simplu, invitaţie la exod şi asta pentru că „ţara nu le poate oferi atât cât ar merita”.

Dar de ce oare nu le poate oferi? Nu cumva pentru că a oferit unor „haite” de prădători mai mult decât ar fi meritat vreodată? Nu cumva pentru că şi „capul haitei” actuale, împreună cu toată familia lui, a luat mult mai mult decât va merita vreodată?

Şi-ar mai fi o întrebare: dacă poporul va pleca şi va rămâne aici numai el cu „haita” lui de hoţi, nu înseamnă că această ţară va dispărea? Căci: „Patria este norodul, iar nu tagma jefuitorilor”, a spus Tudor Vladimirescu! Poate chiar asta se doreşte şi se urmăreşte cu obstinaţie?

Nu s-a încheiat actualul exod şi va mai dura, probabil, încă zeci de ani! Vor mai urma?

„Comunismul”, tinerii şi „Capitalismul”

A existat comunism în România? Nu!

Există capitalism în România? Nu!

Prinşi între comunismul care nu a existat şi capitalismul care nu există încă, tinerii români de astăzi îşi dau cu părerea, cu mare vervă, asupra a ceea ce a fost, ce este şi ce va fi! Neascultarea, specifică vârstei, le „interzice” tinerilor înţelegerea unei epoci pe care n-au trăit-o, ca şi pe a celeilalte, care încă nu s-a „stabilit” pe aceste meleaguri! Lipsa comunicării cu cei care i-au crescut, în vremuri grele, îi face pradă uşoară pentru escrocii care au vândut până de curând părinţilor lor „gogoşile” viitorului de aur, comunist, al lumii, iar acum le vând lor „gogoşile” fericirii capitaliste, pe cale a se împlini! Sunt aceiaşi escroci care, după ce zeci de ani au îndrugat poveşti despre dezastrele umanitare capitaliste, povestesc acum despre dezastrele umanitare comuniste!

Nu degeaba se face tot posibilul pentru a submina autoritatea părinţilor, a cadrelor didactice şi a oricui ar putea avea vreo influenţă educativă asupra copiilor şi tinerilor! De unde să afle tinerii de astăzi câţi deţinuţi de drept comun au devenit „eroi”, succesiv, ca luptători „antiimperialişti” şi-apoi „anticomunişti”? Doar n-au să afle chiar de la ei, cei care au considerat că li se cuvine, în virtutea trecutului lor, „să construiască”, de fiecare dată, „o nouă Românie”!

Şi când te gândeşti ce ar fi putut realiza această ţară şi acest popor, dacă ar fi reunit cele două puteri de care vorbeşte Euripide: „Puterea celor tineri stă în forţă, a celor bătrâni în chibzuinţă”; adică, dacă elanului tineresc ce a dus la înlăturarea unui regim dur şi nemilos, i-ar fi urmat ascultarea necesară pentru a răspunde unei întrebări simple şi legitime a bătrânilor: chiar trebuie să acceptăm o viaţă de mizerie a copiilor noştri, pentru că noi am trăit o viaţă de mizerie?

Pentru că, de fapt, asta facem atunci când nu avem nici o reacţie la „lozinci” de felul: „Nu putem consuma mai mult decât producem!”, „Ca şi acasă, pentru a avea ceva mai bun, mai întâi trebuie să facem economii, să reducem nişte cheltuieli!”, „Ca să o ducem mai bine, întâi trebuie să o ducem mai prost!”. Toate acestea şi oricare altele de acest fel, pot fi uşor respinse cu argumente simple, de bun simţ: pentru a nu consuma mai mult decât producem, trebuie să avem bunul simţ să consumăm fiecare membru al familiei mai puţin, nu unul să facă risipă şi să ceară celorlalţi economii; acasă nu restrângem cheltuielile pe termen nelimitat, ne restrângem „pretenţiile”, dacă acestea ne cer sacrificii pentru toată viaţa; ar fi o culme a mărginirii (şi nici n-ar fi sănătos!) să te rezumi la a mânca pesmeţi timp de zece ani, sperând că astfel vei putea mânca numai icre negre în următorii zece ani.

„Nostalgicii comunismului”, aşa cum sunt catalogaţi cei care încă visează la o viaţă mai bună, nu vor de fapt decât un trai decent pentru urmaşii lor, indiferent de orânduire!

"Luceferii"

Mihai Eminescu, „Luceafărul de dimineaţă” al poeziei româneşti: a strălucit pe când România se zbătea să răsară pe cerul Europei şi al lumii, luptând pentru Unire şi apoi pentru Independenţă; plin de speranţă, prevedea „prin secoli a ei înălţare”. A fost prea optimist? Nu de alta, dar după un secol nu s-a „înălţat” prea mult, iar când a intrat în al doilea, deja a început să coboare! Scurtă zi i-a fost dat să trăiască!

Amiaza a fost plină de furtuni, tunete, trăznete, cu înnorări şi scurte-nseninări!

A apărut apoi Adrian Păunescu, „Luceafărul de seară”; o scurtă licărire, atât cât poate să însemne viaţa unui om în viaţa omenirii! S-a stins deja, iar România aşteaptă cu teamă noaptea! ... Noaptea culturală, cu bezna ei şi „somnul raţiunii”, care deja „naşte monştri”!

Eminescu a trăit să vadă românii îngenunchind la mormântul lui Ştefan cel Mare; Păunescu a trăit să-l vadă pe „Ştefan cel Mare şi Sfânt” ajuns erou de scenete comice, să vadă întreaga istorie a neamului batjocorită şi-apoi trimisă în uitare!

Eminescu, poet al naturii şi al iubirii; Păunescu, poet al sufletului omenesc!

Au participat amândoi la viaţa politică, dar nu de partea haitelor de hoţi ce-au prăduit această ţară; n-au intrat în „tagma jefuitorilor” şi „greşeala” asta i-a costat: oameni care n-au creat nimic în viaţa lor, autointitulaţi sau numiţi de găştile politice ale vremilor „critici” le-au minimizat talentele, geniul, creaţiile; nu le-au putut însă anula, timpul şi conştiinţa neamului le-au dovedit şi le vor dovedi perenitatea. Şi dacă asemenea „critici literari” şi-au permis să spună că aceste genii „nu au fost poeţi, ci versificatori” şi că ei „nu sunt mari pentru cultură, ci numai pentru populaţie”, înseamnă că sunt atât de limitaţi încât nu pot înţelege că nu minoritatea lor hotărăşte valoarea, ci tocmai poporul! Sau, poate îi doare faptul că ei nu vor fi niciodată „mari” pentru cultura acestui popor?

Eminescu a luptat pentru a ridica România pe cerul lumii, Păunescu pentru a opri căderea ei dincolo de orizont! Nu a reuşit niciunul: stele mărunte grupate în „roiuri” (căci altfel n-ar fi putut acoperi, cu slabele lor licăriri, luceferii!) i-au învins! Vremelnic însă, căci „roiurile” de conjunctură nu rezistă, în timp ce Luceferii vor lumina întotdeauna conştiinţa neamului!

Cât neamul va mai supravieţui! (?)

1 Decembrie

La mulţi ani!
şi...
Deşteaptă-te, române!