„Retragerea”, sau „Loveşte şi fugi!”

„E criză mondială!”

Se repetă zi de zi, ceas de ceas acest pretext, folosit de „haitele” de hoţi ce prăduiesc de peste 20 de ani această ţară, pentru a ascunde crudul adevăr: jaful sistematic dinăuntru ne-a adus în situaţia de acum şi nu criza dinafară! Şi, deşi nu era greu de văzut şi înţeles acest lucru nici înainte, a devenit mult mai evident în ultima vreme, când tot mai multe ţări din Europa şi din lume au depăşit deja criza, în timp ce noi ne afundăm din ce în ce mai tare! Spre nenorocul nostru, jaful dinăuntru şi criza de afară au ca elemente comune lăcomia şi nesimţirea fără limite, care fac din posesorii acestor „calităţi” creaturi inferioare chiar şi celor mai feroce animale, care au totuşi, „bunul simţ” de a nu ucide mai mult decât consumă!

Terminând, în mare parte, ceea ce se putea fura „la vedere” de prin ţară, ultima „haită” a găsit o cale ceva mai subtilă de a fura: „Luăm bani de-afară (adică ne împrumutăm, dar nu noi, ci ţara!), îi ascundem prin bănci, apoi îi trecem prin nişte firme-fantomă (zicem că i-am investit, chiar dacă rezultatele acestor investiţii nu se văd nicăieri!) şi de-acolo, direct în conturile noastre!”

Faptul că naţia, parcă drogată, nu întreabă de ce nici măcar a zecea parte din aceşti bani nu se regăseşte în economia reală, le permite hoţilor să-şi dea pe faţă nesimţirea şi dezinteresul pentru soarta celor deja săraci: le scad acestora salariile, le anulează orice sprijin celor mai defavorizaţi, în totalul dispreţ al legilor şi al drepturilor constituţionale! Ceea ce este însă cu mult mai grav este faptul că au luat oamenilor până şi speranţa într-un viitor al urmaşilor lor, căci restituirea banilor împrumutaţi şi a dobânzilor puse de „cămătarii” internaţionali va sărăci acest popor pentru mai multe generaţii de acum înainte!

Iar atunci când, totuşi, se mai găsesc şi cetăţeni mai „trezi”, care protestează împotriva jafului şi nesimţirii, din „haită” răzbate aroganţa: „Pot să mai intre încă o mie de profesori în greva foamei, tot nu se schimbă nimic”, sau „Ar putea conta protestul a cel puţin cinci milioane de oameni” şi aşa mai departe.

„Capul haitei” actuale, constatând efectele inundaţiilor catastrofale din acest an (şi asta abia la 10 zile după ce muriseră şi nişte oameni, căci el fusese ocupat cu „citirea unor legi, foarte importante şi urgente”!), a găsit de cuviinţă să-i certe pe nefericiţii rămaşi în viaţă, pentru că nu-şi asiguraseră locuinţele şi celelalte bunuri, fără să-l intereseze faptul că ei erau deja prea săraci pentru a face acest lucru; altfel, o mulţime de bănci (adică „vizuine” în care sălăşluiesc „rezervele haitei”!) abia aşteptau să le asigure bordeele! Până şi cei morţi erau vinovaţi, pentru că-şi făcuseră casele prea aproape de apă, iar vecinii lor mai tineri erau vinovaţi pentru că nu îi ajutaseră să scape! Oricum, tuturor trebuie „să le iasă din cap că vor mai primi vreun ajutor de la stat”, singura soluţie rămâne „solidaritatea”!

Solidaritatea celor jefuiţi, pentru depăşirea crizei şi salvarea „Iubitei Patrii” ... „Iubită”, cât o mai fi ceva de jefuit prin ea şi cât o mai suporta naţia „haitele” de hoţi, care şi-au pregătit deja „Retragerea”: şi-au depus averile în bănci străine, şi-au cumpărat proprietăţi în străinătate, şi-au trimis copiii la studii peste mări şi ţări! Cum să-i mai intereseze învăţământul românesc? Dar starea sistemului de sănătate de ce i-ar mai interesa, atât timp cât ei şi toate neamurile lor se pot trata în străinătate şi nu vor risca niciodată să moară pe masa de operaţie, pentru că medicamentele s-au terminat demult şi cei mai buni medici şi-au luat lumea în cap, nemaiputând suporta mizeria şi bătaia de joc în care sunt obligaţi să trăiască în ţara lor? De ce i-ar mai interesa limba şi cultura română, atât timp cât ei sunt demult pregătiţi să vorbească alte limbi şi să slujească alte culturi?

De unde am plecat? Unde am ajuns?

Sătui de promisiunile deşarte ale comunismului, a cărui „fericire” se profila la orizont („acea linie care se tot îndepărtează, atunci când te îndrepţi spre ea”!), oamenii acestei ţări s-au hotărât, spre sfârşitul lui 1989, să schimbe ceva. Nu mai voiau să fie siliţi „să mănânce raţional”, sau „să mai pună o haină în plus” atunci când era frig în casă, pentru a face economii din care să se plătească datoriile către „cămătarii” internaţionali, datorii ale căror dobânzi începuseră să-i sugrume; nu mai voiau să fie siliţi să trăiască şi să muncească în ţara lor, voiau să vadă cum se munceşte şi cum se trăieşte şi în alte părţi ale lumii; nu mai voiau să fie siliţi să înveţe carte şi o meserie, care să asigure fiecăruia un loc de muncă potrivit pregătirii lui, voiau să fie lăsaţi liberi să-şi afirme capacităţile şi virtuţile în faţa lumii; nu mai voiau să fie siliţi să creeze şi să consume numai cultură naţională (cea dinafară fiind catalogată drept „comercială”), voiau să cunoască şi alte culturi ale lumii în care trăiau.

Lumea reală era însă cu totul altfel decât îşi închipuiau ei şi, în plus, spre nenorocul lor, „anticomuniştii” ajunşi la putere o cunoşteau foarte bine! Ştiau, deci, şi cum să profite de binefacerile „noii lumi” şi cum plătesc ceilalţi pentru ele: acum avem şi noi multimilionarii şi miliardarii noştri, ca orice ţară capitalistă care se respectă şi, în compensare, 20 de milioane de oameni mai săraci decât în anul 1989! Chiar dacă nu din aceleaşi motive, mâncăm din nou „raţional”, am mai pune o haină pe noi când ne e frig, dar nu o mai avem nici pe aceea, stăm din nou închişi între graniţele noastre, fără speranţa ca noi, copiii şi, poate, nepoţii noştri să poată vedea lumea de afară, nu mai învăţăm carte, pentru că oricum nu găsim locuri de muncă potrivite pregătirii, facem subcultură, căci cultura noastră a fost deja în parte vândută, în parte distrusă, ...

Şi cercul se închide!

„Comunismul”, tinerii şi „Capitalismul”

A existat comunism în România? Nu!

Există capitalism în România? Nu!

Prinşi între comunismul care nu a existat şi capitalismul care nu există încă, tinerii români de astăzi îşi dau cu părerea, cu mare vervă, asupra a ceea ce a fost, ce este şi ce va fi! Neascultarea, specifică vârstei, le „interzice” tinerilor înţelegerea unei epoci pe care n-au trăit-o, ca şi pe a celeilalte, care încă nu s-a „stabilit” pe aceste meleaguri! Lipsa comunicării cu cei care i-au crescut, în vremuri grele, îi face pradă uşoară pentru escrocii care au vândut până de curând părinţilor lor „gogoşile” viitorului de aur, comunist, al lumii, iar acum le vând lor „gogoşile” fericirii capitaliste, pe cale a se împlini! Sunt aceiaşi escroci care, după ce zeci de ani au îndrugat poveşti despre dezastrele umanitare capitaliste, povestesc acum despre dezastrele umanitare comuniste!

Nu degeaba se face tot posibilul pentru a submina autoritatea părinţilor, a cadrelor didactice şi a oricui ar putea avea vreo influenţă educativă asupra copiilor şi tinerilor! De unde să afle tinerii de astăzi câţi deţinuţi de drept comun au devenit „eroi”, succesiv, ca luptători „antiimperialişti” şi-apoi „anticomunişti”? Doar n-au să afle chiar de la ei, cei care au considerat că li se cuvine, în virtutea trecutului lor, „să construiască”, de fiecare dată, „o nouă Românie”!

Şi când te gândeşti ce ar fi putut realiza această ţară şi acest popor, dacă ar fi reunit cele două puteri de care vorbeşte Euripide: „Puterea celor tineri stă în forţă, a celor bătrâni în chibzuinţă”; adică, dacă elanului tineresc ce a dus la înlăturarea unui regim dur şi nemilos, i-ar fi urmat ascultarea necesară pentru a răspunde unei întrebări simple şi legitime a bătrânilor: chiar trebuie să acceptăm o viaţă de mizerie a copiilor noştri, pentru că noi am trăit o viaţă de mizerie?

Pentru că, de fapt, asta facem atunci când nu avem nici o reacţie la „lozinci” de felul: „Nu putem consuma mai mult decât producem!”, „Ca şi acasă, pentru a avea ceva mai bun, mai întâi trebuie să facem economii, să reducem nişte cheltuieli!”, „Ca să o ducem mai bine, întâi trebuie să o ducem mai prost!”. Toate acestea şi oricare altele de acest fel, pot fi uşor respinse cu argumente simple, de bun simţ: pentru a nu consuma mai mult decât producem, trebuie să avem bunul simţ să consumăm fiecare membru al familiei mai puţin, nu unul să facă risipă şi să ceară celorlalţi economii; acasă nu restrângem cheltuielile pe termen nelimitat, ne restrângem „pretenţiile”, dacă acestea ne cer sacrificii pentru toată viaţa; ar fi o culme a mărginirii (şi nici n-ar fi sănătos!) să te rezumi la a mânca pesmeţi timp de zece ani, sperând că astfel vei putea mânca numai icre negre în următorii zece ani.

„Nostalgicii comunismului”, aşa cum sunt catalogaţi cei care încă visează la o viaţă mai bună, nu vor de fapt decât un trai decent pentru urmaşii lor, indiferent de orânduire!

Solidaritate! ... ... Dar nu pentru „Dulăi”

Pentru a-şi ascunde crimele săvârşite, nu puteau avea un noroc mai mare şi nu puteau găsi un prilej mai bun decât criza mondială, „Dulăii” care au dus în ultimii 20 de ani această ţară cu secole în urmă! Criză a cărei realitate nu poate fi contestată (deşi poate fi imputată!), dar care nu a întors toată omenirea cu secole în urmă! Criza noastră era, oricum, pe cale de a erupe!

Jaful care a adus ţara în stare de faliment putea fi oprit şi amendat, „Dulăii” puteau fi opriţi; „iuţeala de mână şi nebăgarea de seamă” au fost însă aliaţii de nădejde ai acestora: trecerea cu repeziciune a dezastrului în seama „crizei mondiale” şi inerţia milioanelor de „căţei”, obişnuiţi de secole, chiar de milenii, cu jaful, mizeria şi traiul la limita supravieţuirii!

Am avut o ţară bogată, dar ne-am bătut şi ne batem joc de bogăţiile ei; oameni adevăraţi au îmbogăţit-o cu valori culturale, cu nimic mai prejos de cele ale altor ţări, dar ne-am bătut şi ne batem joc de ei şi de munca lor. Am dat bogăţiile acestei ţări pe mâinile unor criminali, care au călcat şi calcă în picioare tot ce ar trebui să avem mai sfânt: ţara, limba şi cultura noastră, construite nu numai cu muncă, ci şi cu nenumărate jertfe!

Şi vin acum aceşti „Dulăi”, aceşti trădători de ţară şi de neam, să ne ceară solidaritate, pentru salvarea ţării! În ce ar consta această „solidaritate”, în viziunea lor? În împărţirea „echitabilă” a sărăciei, evident, că doar n-or fi atât de proşti încât să dea înapoi ţării şi poporului ceea ce le-au luat „cu sacrificii”, „prin munca lor cinstită, de câte 16 şi chiar 20 de ore pe zi”, „pentru binele ţării şi al oamenilor ei” ...!

Solidaritate, da! Dar nu pentru „Dulăi”!