Bugetari și performanță

Se nimerește câteodată să ascult la radio emisiunea lui Moise Guran, să-l mai văd întâmplător la televizor și costat că de foarte multe ori sunt de acord cu raționamentele lui, mi se pare că „are dreptate, dom'le”!

Ieri am auzit însă la radio un comentariu în care mi-au sărit în ochi (urechi de fapt) două lucruri pe care le consider total eronate. Așa că n-am putut să le las necomentate pe blogul lui și reiau și aici respectivul comentariu (poate puțin extins).

1) Spune de salariile bugetarilor și de o corelare necesară cu performanțele. E greu să pui in cifre performanțele învățământului. Au fost multe experimente educaționale eșuate în istorie și asta nu s-a văzut decât după mulți ani. Dacă el crede că peste 10 ani vom mai avea profesori capabili să scoată niște generații competitive, menținând salariile de acum până când profesorii vor dovedi prin cifre performanța, eu sunt convins ca greșește. Cred că niște salarii decente sunt primul pas pentru a fi un pic de competiție la intrarea în sistem, pentru a avea măcar o șansă de performanță! O condiție necesară (nu și suficientă, e drept) pentru performanță este de a avea profesori capabili din punct de vedere intelectual și pedagogic de performanță...

2) Ca un exemplu de contraperformanta în sistemul bugetar dă Spitalul de Arși, cu acel procent de 30% oameni dintre raniții din clubul Colectiv care au murit datorită unor infecții contractate în spital. Aici face statistica numerelor mici, care NU este relevantă! În plus, la spitalul cu pricina au ajuns cazuri foarte grave, riscul acestori infecții există oricum în asemenea cazuti oriunde în lume, iar a socoti procente pe un accident și nu pe câțiva ani măcar este total eronat. Da, viața unui om este oricum neprețuită și poate părea cinic că statistica se face pe numere și perioade mai mari, dar ăsta este adevarul, că doar de pe acest caz nu se pot trage concluzii pe baza unei statistici.

Gânduri de decembrie...

Am vrut să scriu după tragedia din Colectiv, dar m-am gândit că e mai bine să las un pic de timp să treacă. Nu pentru că rănile sufletești s-ar putea vindeca, ci pentru că e bine să nu uităm, să mai fie și oameni care să vorbească despre asta după emoția primelor știri... 

Au fost manifestări de stradă, a căzut un guvern (care era oricum pe ducă, de fapt). S-a manifestat împotriva clasei politice în general, dar în momentul de față lipsesc alternativele, lipsește „noua clasă politică”. Politicienii noștri din ultimii 25 de ani n-au vrut să împartă cu nimeni „pricopseala” (adeseori penală) și n-au permis prin preajma lor decât „învățăcei” cu capacități intelectuale mai reduse, pe care să-i poată controla și care doar să copieze ceea ce faceau ei...

Din păcate însă putregaiul este mult mai adânc. Din păcate această clasă politică de care ne-am săturat este emanația unei situații deplorabile în societate, care s-a adâncit după 1989 în mocirla consumismului și a unui fel de „proto-capitalism” în care mare parte din marele capital s-a acumulat prin furt și călcând pe cadavre. Oportunismul și „ciupeala” existau și înainte de revoluție și aceste metehne s-au transmis și au găsit teren propice pentru a crește nemăsurat după revoluție... Iar marea problemă este că acestea există la absolut toate nivelurile. 

Ultimele știri și întâmplări, unele de la ziua națională 1 Decembrie, nu prea lasă loc de speranță!

Mulți fură sau distrug sau fac rău celorlalți pur și simplu, fără să realizeze că au un comportament deviant, cu naturalețea prostiei și nesimțirii totale. Ce poți să mai zici când oameni bătrâni se înghesuie să fure banderole cu tricolorul de ziua națională? Sau când te trezești cu o pungă cu cârnați stricați în fața geamului, aruncată de vecinul de mai sus, sau când constați că unei concetățean i s-a părut utilă emblema de la mașina ta și a smuls-o de la locul ei?!...

Deci, urări de bine de 1 Decembrie nu pot de data asta să transmit decât unei părți din cetățenii acestei țări, acelora care nu calcă în picioare drepturile altora, acelora care nu fură și se comportă ca oamenii într-o societate umană. 

Expediție în necunoscut

România este țara care poate să-ți producă surprize oricând, poți să descoperi lucruri noi tot timpul, experiențe extrem de interesante te așteaptă (sau te pândesc) la tot pasul. Tocmai am pornit într-o lungă expediție dintr-o parte în alta a patriei. Drumul cu CFR, care dura pana mai deunăzi „doar” 12 ore (acum 15 ani dura doar 10 cu rapidul), durează în luna octombrie 15 ore. Plus foarte probabile întârzieri. Bine, și care-i surpriza, știm că viteza medie de rulare pe căile ferate în România tot scade pentru că nu se fac reparații, că am ajuns la 40km/h de la vreo 60 în '90.

Chestia incredibilă a fost însă când, la urcarea în tren, însoțitorul de vagon habar n-avea dacă în lungul său drum către Satu Mare, vagonul respectiv trece prin Oradea - Carei sau pe partea cealaltă, pe la Dej - Baia Mare. Deci omul nu știa dacă stația la care coboram eu era sau nu pe traseul lui (fiind însă pe traseu anterior modificării de orar). Până la urmă s-a lămurit, rămâne de văzut daca e chiar așa și ora la care ajungem, că întârziere a fost deja un sfert de oră de la plecare.

O „călătorie de vis cu CFR” (cum ziceau într-o reclamă) care seamănă tot mai mult a expediție în necunoscut, ca la safari, știm că plecăm spre nord, dar nu-i sigur nici unde ajungem nici când, totul e la voia sorții. Și ne mai mirăm că dă faliment CFR-ul! Păi cum să nu dea faliment când e sabotat din interior, în mod atât de evident! Eu tot văd înrăutățiri ale condițiilor de transport, prețuri tot mai mari, durate tot mai mari, și la un moment-dat probabil, ca milioane de alți români, voi renunța la mersul cu trenul. Și e păcat să renunțăm la un mijloc de transport care putea fi rapid, comod, ieftin și mult mai ecologic decât mașina personală. Și renunțăm din păcate din lenea de a întreține o rețea destul de extinsă de cale ferată pe care o avem deja! Așa cum am renunțat la irigații și acum ne gândim că ne-ar trebui câteva zeci de miliarde să le refacem, că erau bune fir-ar să fie!

Refugiați

Cu riscul de a stârni niște critici, vă întreb: oare de ce trebuie să primim în Europa sute de mii (potențial milioane) de refugiați din Siria? Odată porțile deschise pentru 160.000 anul acesta (conform ultimelor decizii sau estimări C.E.) nu văd de ce nu ar fi încurajați să încerce și mulți alții. Dja sunt mii pe zi care bat la porțile Europei...

De ce nu se poate rezolva acolo la ei problema? Măcar parțial, astfel încât să nu mai fie fuga singura șansă de supraviețuire pentru milioane de oameni? De ce la atâtea alte războaie nu au fost valuri de refugiați în Europa și acum sunt?

Această „criză” este extrem de ciudată din multe puncte de vedere. Nu am nimic în general împotriva niciunei națiuni sau religii, dar chiar nu înțeleg de ce trebuie sa importăm în felul ăsta, forțat, în Europa atâția refugiați. Pentru că este evident că se zgândărește astfel naționalismul latent în măsură variabilă în multe state europene: acești nou-veniți vor fi priviți cu suspiciune și uneori tratați rău fără vreun motiv, mulți dintre ei poate din cauza asta se vor radicaliza și vor face acte necugetate, pentru ca asta să-i întărâte și mai mult pe europenii gazdă, creîndu-se un cerc vicios al urii...

Deci, ce dorim? Să recrutăm apoi o armată de „cruciați” europeni îndârjiți împotriva altor nații/religii, ca acum sute de ani? Chiar mi se pare inconștientă politica actuală europeană în privința „crizei refugiaților”...