Scandalul potrivit la momentul potrivit

Citeam ieri într-un ziar local din Torino bucuria unui italian (care n-a avut decenţa să-şi facă public numele) că Ministerul de Externe din România a trecut Italia pe lista ţărilor „riscante”... În prostia lui, respectivul credea că hoţii şi criminalii de la noi consultă întâi site-ul Ministerului de Externe, şi abia apoi pleacă spre Vest.

Scandalul cu ţiganii şi românii care fac porcării în Italia a venit la fix pentru cele două „clase politice expirate”, română şi italiană. Italienii au mari probleme cu o majoritate fragilă şi nepopulară, care nu reuşeşte să guverneze coerent şi să aprobe bugetul pe anul viitor, iar românii sunt în pragul europarlamentarelor şi referendumului. Nici că se putea un moment mai bun pentru o diversiune! Îi vedem aşadar pe politicienii din ambele ţări ambalându-se şi exagerând pe rupte, doar-doar mai atrag un pic atenţia electoratului, să mai poată fura ei un pic!

Oamenii din ambele ţări ar face bine să ia aminte la problemele lor, şi să nu se lase păcăliţi de false probleme, inventate pentru a le distrage atenţia. Problema Italiei nu sunt românii şi nici măcar romii care vin din România, ci un sistem juridic ineficient şi nefuncţional. Iar problema românilor nu este că i-ar bate italienii dacă ar pune piciorul pe teritoriul italian, ci clasa politică expirată care peste câteva zile se va mai promova o dată...

Roma, românii şi rromii

Presa (mai ales cea românească) a vuit în ultima vreme de peripeţiile (r)românilor din peninsulă... Scânteia a fost o crimă a unuia cu buletin de România, care se afla într-o tabără de barăci la periferia Romei.

Problema nu mi se pare a fi aceea că infractorii sunt expulzaţi din Italia – atâta vreme cât expulzările nu se fac în masă şi „preventiv” – ci faptul că mulţi italieni încă nu au reuşit să facă deosebirea între români şi ţigani. Din păcate această deosebire devine mai greu de făcut din cauza apariţiei unei noi categorii – românii ţiganizaţi – categorie care face extrem de multe probleme şi în România.

Nu trebuie să ne considerăm inocenţi... În România post-decembristă, infracţionalitatea a fost încurajată şi premiată, hoţii şi criminalii au ajuns „oameni de succes”, modele de urmat pentru noua generaţie. Pentru asta o parte de vină revine clasei politice, iar o altă parte societăţii în ansamblu, care nu a ştiut să schimbe acea clasă politică.

De asemenea, este probabil adevărat că în România au loc mai multe jafuri însoţite de violenţă şi crime sadice decât în ţările vest-europene. Asta pentru că respectul pentru ceilalţi a suferit şi el o degradare continuă în ultima vreme, când solidaritatea între cei asupriţi născută în perioada comunistă a fost înlocuită cu vrajbă şi invidie, poate chiar ură.

Aşadar, nu suntem sfinţi. Din păcate, putem exporta în Europa destule „elemente” care preferă închisorile UE celor nu prea ospitaliere de la noi.

Dreptul de a fura

Democraţia la noi este cu siguranţă înţeleasă prost, aplicată şi mai prost dar, culmea, văzută bine (de unii). Ei bine, auzisem mai demult de faptele la care mă voi referi acum, dar revolta produsă de un articol din Caţavencu m-a facut să scriu despre ele.

Tovarăşii noştri parlamentari încasează mii de lei noi (respectiv zeci de milioane de lei vechi) pentru plata unor chirii false. Ei stau bine-mersi în casele proprii (nu puţine, şi făcute în mare parte prin metode necurate), dar mai încasează nişte bani de la stat, lunar, ca şi cum ar sta la hotel... Bine, ei şi-au dat prin lege posibilitatea de a deconta nişte cheltuieli fără chitanţe, atunci care-i problema?

Problema e nesimţirea! Problema e că atunci când au fost întrebaţi dacă stau în chirie au răspuns că nu, după care întrebaţi de ce încasează bani pentru chirie au răspuns cu o indolenţă şi o nesimţire incredibile (vezi articolul). Domnii parlamentari nu numai că fură, dar nu le mai e nici măcar ruşine să recunoască asta! Ei consideră că a fura este un drept!

Sunt ei oare imuni cu adevărat? Eu zic că nu, sunt doar mai proşti decât colegii din vest, care îşi dau seama că poporul are încă putere. Puterea de a-i da jos.

Tranziţia...

Din ciclul cugetărilor mai-marilor naţiei, am auzit acum câteva zile una demnă de toată atenţia noastră: Dragi concetăţeni, fraţi români, stimaţi cititori – tranziţia a luat sfârşit în România! Avem acum o democraţie autentică şi matură, o economie de piaţă funcţională, infrastructuri decente, educaţie şi sistem de sănătate publică bune, creştere economică! A spus-o chiar preşedintele, putem să nu credem?

Ca să nu credem ar trebui să aruncăm doar o privire în jur, sau într-un ziar oarecare. Dar de ce să facem asta? Mai bine o poveste frumoasă, cu zmei dar mai ales feţi-frumoşi, cu sisteme care funcţionează, cu râuri de lapte şi miere... Deşi, mie unul, nu prea mi-ar plăcea să fiu într-un râu de miere – e vâscoasă şi înecarea ar fi sigură...

Cu legea-n sac

De luni, ba chiar ani de zile, suntem ameninţaţi cu „noua lege electorală”. Toţi o vor, de la popor la Parlament, Guvern şi Preşedinte. Atunci, de ce oare întârzie să apară? De ce se tot amână de pe o legislatură pe alta?...

– Nu cumva, domnii de acolo de sus, una zic şi alta gândesc de fapt?... cugetă poporul, scărpinându-se gânditor în barbă.

Ba poate că da... Poate că, aşa războinici şi puşi pe harţă cum îi vedem noi la televizor, tovarăşii politicieni sunt de fapt atât de uniţi de trecut, de bani murdari şi cârdăşii profitabile, încât nu îşi pot permite să „scape din mână” controlul, listele. Poate că încă o dată, maeştrii în înscenări de doi bani care ne guvernează ţara cred că ne-au fraierit. Şi la urma urmei, probabil au dreptate, altfel n-ar mai fi acolo unde sunt acum.

Taxa redivivus

Să mai revenim un pic la taxa pentru prima înmatriculare a autoturismului. Unii poate ar zice că e neimportantă şi lipsită de interes pentru majoritatea populaţiei, eu cred însă că este extrem de ilustrativă pentru „munca depusă” de guvernarea ultimilor ani.

Se poate citi într-un post din aprilie cum a fost cu taxa, la început. Uniunea Europeană a avut obiecţii în 2 privinţe fundamentale: discriminarea făcută de taxă între maşinile deja înmatriculate în România şi cele înmatriculate în celelalte ţări UE, şi nivelul taxei care depăşeşte valoarea reziduală a maşinii.

Guvernul s-a prezentat, după câteva luni de intensă gândire, cu o variantă cel puţin comică, şi cel mult tragică. O revizuire de formă, doar o scădere a valorii taxei pentru anumite categorii de maşini – cele relativ noi şi cele foarte vechi. Pentru maşinile Euro I şi II taxa a rămas la fel. Miniştrii români nu au fost nici măcar capabili să arate o formulă de calcul, s-au dus cu tabele şi exemple ca să fraierească lumea...

Comisia europeană nu s-a arătat mulţumită de această revizuire, dar de câteva luni nu se mai aude nimic despre asta... Guvernul pare hotărât să aplice modificările de la 1 ianuarie 2008, chiar dacă UE le consideră insuficiente.

În urma revzuirii, a rămas neatinsă discriminarea între maşinile înmatriculate în România şi cele din UE, la care se referea obiecţia principală a Comisiei. Cât despre valoarea taxei, cei 3-4000 euro care trebuie plătiţi pentru o maşină cu Euro II, din 1996-99, depăşesc cu mult valoarea medie de piaţă a acesteia pe piaţa din Vest – doar maşini din categoria superioară, gen Audi A6 sau Mercedes, au valori mai mari. În România preţurile la aceste second-handuri convenabile (mai ecologice şi mult mai fiabile decât vechile Dacii) sunt de aproximativ două-trei ori mai mari decât în Vest, tocmai datorită taxelor. În Vest o astfel de maşină costă 1000-2000 euro, în stare perfectă de funcţionare, şi ar fi alternativa perfectă la Daciile noastre vechi de 20-30 de ani, dacă ni s-ar permite să le importăm.

Dar nu, Tăriceanu vrea să ne vândă Citroen-uri noi.

Fenomenul Beppe Grillo

Ca să ne mai consolăm cu faptul că şi alţii au probleme, o să scriu în cele ce urmează despre alţii... Toată Europa se confruntă acum cu un fel de „război rece” politic, o criză care mocneşte încă. Politicienii europeni nemulţumesc în general populaţia. Sunt mai corupţi şi par mai proşti decât cei de acum 30-40 ani, care în afară de interese mai aveau parcă şi idealuri. Se simte asta de la nivelul Parlamentului European (vezi eşecul Constituţiei) şi până la primarii de comune.

A apărut însă în publicul european reacţia la această situaţie, în forma micilor sau mai marilor grupuri, asociaţii etc. care dau glas nemulţumirii maselor. Un astfel de grup, care a atins dimensiuni de fenomen social, s-a format în Italia în jurul lui Beppe Grillo, un actor de comedie care s-a apucat de politică.

Adică, la început, de combătut politicieni – şi puţini sunt politicienii italieni care au scăpat deocamdată de criticile lui – iar mai de curând, având chiar iniţiative. Împotriva unei clase politice pe care o defineşte coruptă şi incapabilă, vrea o modificare a legii electorale. Pentru asta a început o campanie mass-media, bazată în special pe un blog pe internet, pentru adunarea de semnături. Ca şi în România, cetăţenii pot propune direct un proiect de lege dacă sunt destul de mulţi (în România parcă limita era 500 de mii).

Ei bine, deşi maşina de denigrare la adresa lui Beppe Grillo, pusă în mişcare de întreaga clasă politică, a început să producă „istorioare”, se pare că adepţii lui sunt tot mai mulţi. A fost o experienţă interesantă pentru mine să-i văd pe politicienii italieni pur şi simplu înfricoşaţi de manifestaţiile de stradă legate de acest personaj.

Prin urmare, învăţătura este: politicienilor le este frică de mase. Cu toţi banii, tehnica de manipulare şi armata de partea lor, politicienii continuă să simtă acea frică de mulţime caracteristică celor care se simt cu musca pe căciulă... În nişte vremuri în care democraţia pare din ce în ce mai mult o vorbă goală, poporul are încă putere.

Şi tot aşa...

După ce parlamentarii s-au pregătit timp de luni de zile pentru „moţiunea PSD”, moţiunea a apărut şi s-a soldat cu un românesc şi tradiţional... pleosc. A căzut, pentru că aproape nimeni nu voia ca ea să fie aprobată, nici măcar cei care ţipă mai tare împotriva guvernului Tăriceanu.

Este trist, dar adevărat. Versul lui Eminescu, „unul e în toţi precum una e în toate”, se aplică inclusiv în planul politicii româneşti prezente, care a devenit un fel de subsol moral al naţiei. „Interesele economice sunt mai puternice decât cele politice” – grăia într-un acces de sinceritate preşedintele Băsescu acum ceva vreme, fără însă a fi deasupra acestora.

De fapt, toată politica românească se ţese în jurul banilor adunaţi din taxele plătite de populaţie, târguiala ieftină, de talcioc, e ridicată la rang de „negociere politică” iar lipsa de scrupule, oportunismul şi mitocănia sunt „viziune politică”. Într-adevăr, încă o dată „vizionarii” care au câştigat sunt politicienii corupţi, iar fraierii care s-au păcălit sunt oamenii de rând.

Şi treaba merge înainte... Tăriceanu, care este poate cel mai îngust la minte prim-ministru pe care l-am avut după 1989, va fi primul prim-ministru non-PSD (cu numele!) care va duce la sfârşit mandatul. Poate şi ţara.

Praf în ochi

Am urmărit acum ceva vreme un interviu cu Dan Puric. Nu cunoşteam omul din spatele numelui, aşa că am ascultat, din curiozitate. Vreau să vă împărtăşesc aici o comparaţie extraordinară pe care a făcut-o vorbind despre politica românească.

Povestea că, mergând cu metroul, a văzut la un moment-dat lângă o scară rulantă un cerşetor care îşi acorda vioara, pregătindu-se să cânte. Ceva mai târziu, când s-a întors tot pe acolo, l-a văzut iar, tot acordând instrumentul. De data asta, curios, a mai stat prin zonă ca să vadă ce se întâmplă. Ei bine, nu se întâmpla nimic, cerşetorul continua să acordeze vioara, dar nu se apuca de cântat. De fapt, el habar n-avea să cânte, aşa că se prefăcea că se pregăteşte în continuu.

În opinia lui Dan Puric (şi a mea şi a multora de altfel) asta este exact ceea ce fac şi guvernanţii noştri: de 18 ani se tot pregătesc să facă ceva, dar sunt pur şi simplu incapabili să facă acest „ceva”. Aşa că ne tot duc de nas, din alegeri în alegeri, cu pregătirile...

Experienţa altora, şi experimentele noastre

Urmând îndemnul înaltului conducător de partid mai mult decât de stat, se mai pune de-o reformă în învăţământul românesc ineficient, inechitabil, etc.

Zilele trecute citeam prin ziarele italieneşti (la fel de alarmiste ca ale noastre, de altfel), despre (încă un) Plan de urgenţă pentru învăţământul italian, care se duce de râpă. Asemănarea cu situaţia din România este izbitoare - elevi care termină şcolile fără a fi capabili să lege două vorbe, cunoştinţe de istorie şi geografie practic inexistente, aritmetica un mister... Italienii însă, după alte multe reforme, şi-au dat seama că "era mai bine înainte", aşa că acum se revine la programe şi organizare vechi, care funcţionau. Se renunţă la informatica din clasa I, şi se pune mai mult accent pe italiana şi aritmetică...

De ce oare noi nu putem învăţa din greşelile altora? De ce trebuie să reluăm toţi ultimii 50 de ani din istoria Vestului, cu toate greşelile lor? Chiar nu suntem în stare să sărim măcar o etapă-două?