Între inutil şi dăunător

Eu am o mare nedumerire în ceea ce priveşte Parlamentul României. În afară de activitatea sa nemulţumitoare şi de oamenii de joasă speţă care sunt majoritari acolo, mai sunt nişte „rotiţe” care ar trebui să meargă, teoretic mai bine decât întregul, şi care în schimb produc tot numai tâmpenii. Acestea sunt „comisiile de specialitate”. Nedumerirea mea e: DE CE mai există ele?

Acele comisii au fost înfiinţate pentru a emite opinii avizate în fiecare domeniu, pentru că Parlamentul trebuie să dea legi pentru toate ramurile activităţii şi societăţii. E adevărat că dintr-un parlament cu sute de membri, se găsesc măcar câţiva care să aibă studii într-un domeniu specific. Comisiile astea erau poate bune acum zeci de ani. Atunci când şi oamenii care ajungeau parlamentari erau mai de calitate decât cei de azi, şi când nu existau mijloacele de comunicare de azi.

Astăzi, toţi specialiştii unei ţări, din toate domeniile, au acces la telefon, fax, internet. De ce în cazul ăsta, nu sunt ei direct consultaţi? Nu cred că ar fi mulţi cei care ar refuza să dedice 1-2 ore pe săptămână noilor proiecte de legi.

Algoritmul de alegere ar fi extrem de simplu. Pentru exemplificare, să zicem că ne referim la Comisia de buget-finanţe. Se iau de la Camerele de Muncă listele cu cei care lucrează în domeniu şi au studii de specialitate. Se aleg aleator din fiecare judeţ un număr de finanţişti proporţional cu populaţia judeţului, astfel încât la nivelul ţării să fie un total de câteva sute. Li se cere acordul, li se trimit chei de criptare şi semnături electronice, se crează o listă de discuţii şi o pagină web şi gata, comisia e creată. Parlamentul îi poate trimite legi, iar comisia le poate dezbate, modifica şi retrimite. Componenţa comisiei se schimbă o dată la 4 ani. Participarea la comisie ar putea fi benevolă sau remunerată cu o sumă modică, să zicem 100RON/lună. Totalul plăţilor n-ar depăşi probabil cheltuielile pe care le au comisiile actuale.

La fel s-ar putea proceda cu majoritatea comisiilor, iar rezultatele „discuţiilor din comisii” ar fi net superioare celor de acum.

De ce nu se face aşa? Credeţi că nimeni nu s-a gândit până acum la asta, sau nu se vrea face?...

Comunicaţiile au fost create pentru a fi folosite, iar ceea ce fac conducătorii noştri (şi în general din lume) păstrând acele fiefuri izolate de resturi lumii (parlamentele şi guvernele) este inacceptabil. Ei au interesul să aibă propriile comitete şi comiţii, pe care să le controleze, nu vor ca glasul alegătorilor în temă să răzbată direct până în forurile legislative şi executive. Această stare de lucruri trebuie schimbată.

A.B.Civic

Scriau acum ceva vreme cei de la Academia Caţavencu de un „îndreptar” care ar trebui întocmit pentru politicienii noştri, care sa cuprindă „învăţături” elementare de comportament civilizat... Într-adevăr, acesta le-ar fi deosebit de util „aleşilor” (dacă ar avea măcar mintea să-l urmeze). Dar un îndreptar civic ar trebui făcut pentru mult mai mulţi dintre concetăţenii noştri.

Bucureştiul este un oraş murdar. De fapt, Bucureştiul este deja identificat cu mizeria, şi asta în mare parte datorită nepăsării locuitorilor. Ca el, zeci de alte oraşe din România, la fel câmpurile din jurul oraşelor. Se pare chiar că mizeria ajunge şi pe la marginea satelor, începă să contamineze şi aşezările mici.

Mai ţineţi minte conteinerele speciale pentru metal, sticlă şi hârtie din epoca de aur? Prin Bucureşti începuseră să fie folosite, dar au dispărut odată cu regimul, ca şi când ar fi fost încă una din invenţiile diabolice ceauşiste. Venind acum din Italia, îmi pare pur şi simplu rău să arunc toate deşeurile refolosibile la acel unic coş, ştiind că vor sfârşi la Glina, de unde fumul şi mirosul gunoaielor arse ajung înapoi deasupra oraşului.

Ne scufundăm în gunoaie, şi se pare că nimănui nu-i pasă. Asta e o problemă care ţine de noi toţi, nu trebuie iniţiative guvernamentale ca să nu aruncăm la întâmplare ţigările, hârtiile şi alte mizerii pe drum, nici ca patronul de bar să nu arunce lângă şosea sacul cu gunoi ca să nu plătească taxa la salubritate...

Oamenii nu mai comunică între ei, relaţiile sociale s-au deteriorat continuu şi aceasta e cauza nepăsării faţă de societate şi problemele ei. Încă ceva: soluţia NU E în vest! Acolo sunt aceleaşi probleme, apărute deja mai demult!

Se face ceva în privinţa încălzirii globale în vest? NU! Ori această problemă este una mare, socială şi morală în primul rând. Economică este numai pentru cei care nu au chef să se preocupe de viitorul copiilor lor.

Români! Nu aruncaţi hârtii pe jos! Cereţi pe plan local facilităţi pentru diferenţierea şi refolosirea deşeurilor!

Nu puneţi la întâmplare ştampila o dată la 4-5 ani! Vorbiţi cu vecinii, cu oamenii din autobuz! Comunicarea şi solidaritatea sunt forţa voastră!

Cei zero ani de-acasă

În vremea comunismului, erau mulţi cei care nu aveau nici un fel de reţinere în a sustrage din ce era „al statului”. Pentru că statul oricum lua de la toţi, şi dădea doar cât şi cui voia. De fapt, statul era privit ca inamic de majoritatea oamenilor. De la el părea just să furi, pentru că şi el fura de la tine – aşa gândeau mulţi. Dar exista o reţinere, o jenă de a lua de la „colegii de suferinţă”, de la ceilalţi oameni obişnuiţi şi asupriţi. Din acei mulţi oameni care furau de la stat, extrem de puţini ar fi furat din altă parte. Oamenii erau solidari, poate din cauza presiunii la care erau toţi deopotrivă supuşi de regimul comunist. Aveau educaţia elementară de la părinţi, nu voiau să facă rău aproapelui. Nu erau antisociali, chiar dacă erau împotriva statului comunist, chiar dacă se temeau de securitatea care avea urechi şi ochi aproape peste tot.

Problema, mai nou, începe de la cei 6-7 ani „de acasă”. Românii „de tip nou”, post-decembrişti, continuă să vadă statul ca inamic şi hoţ, ceea ce având în vedere cine îl conduce de 18 ani, nici nu e contestabil. Din păcate însă îi văd inamici şi pe cei din jur, pentru invidii mai mici sau mai mari, pentru un pic de noroc pe care unii l-au avut şi alţii nu... De fapt, România a fost redusă la o stare de subzistenţă deplorabilă, care a afectat în cele din urmă şi cele mai elementare relaţii sociale dintre oameni. Într-o ţară în care sunt milioane de oameni care abia îşi târăsc zilele, în care pensionarii trăiesc cu 30-100 euro pe lună dar cu preţuri occidentale în magazine, în care familii de 5-6 persoane subzistă cu un singur salariu minim, persoanele care duc un trai decent sunt văzute cu invidie, ca o excepţie ofensatoare la adresa „celor mulţi”, ca şi cum numai furând de la ceilalţi ar fi putut ajunge unde sunt.

Dar şi la nivelurile de trai cele mai joase se întâmplă acelaşi lucru – există diferenţe minime, pentru care oamenii se pizmuiesc. În România nu mai există solidaritatea. De aici faptele antisociale...

Cât despre simţul civic, el este responsabilitatea pe care cetăţeanul o simte pentru oamenii, societatea în care trăieşte. Ţine de educaţie, dar nu se poate construi fără baza celor „7 ani de-acasă”.

În aceşti ani „de acasă”, acum copiii stau mai puţin cu părinţii, care trebuie să facă eforturi mai mari (şi sunt şi mai motivaţi să le facă) pentru a le asigura copiilor o copilărie fără griji. Dar copiii sunt asaltaţi de contraexemple, de la stradă la televizor. Copiii văd şi asimilează cu o viteză care pentru noi adulţii e incredibilă. Ei nu mai văd o motivare pentru acel bun-simţ care ar trebui să constituie baza pentru viitoarea educaţie morală şi civică.

Şi aşa, sunt tot mai mulţi cei care se răzbună pe societate în toate modurile care le trec prin cap, de la a fura de la oricine orice, la nepăsarea pentru problemele de mediu, pentru curăţenia pe stradă, pentru tot ce ţine de comunitate.