În vremea comunismului, erau mulţi cei care nu aveau nici un fel de reţinere în a sustrage din ce era „al statului”. Pentru că statul oricum lua de la toţi, şi dădea doar cât şi cui voia. De fapt, statul era privit ca inamic de majoritatea oamenilor. De la el părea just să furi, pentru că şi el fura de la tine – aşa gândeau mulţi. Dar exista o reţinere, o jenă de a lua de la „colegii de suferinţă”, de la ceilalţi oameni obişnuiţi şi asupriţi. Din acei mulţi oameni care furau de la stat, extrem de puţini ar fi furat din altă parte. Oamenii erau solidari, poate din cauza presiunii la care erau toţi deopotrivă supuşi de regimul comunist. Aveau educaţia elementară de la părinţi, nu voiau să facă rău aproapelui. Nu erau antisociali, chiar dacă erau împotriva statului comunist, chiar dacă se temeau de securitatea care avea urechi şi ochi aproape peste tot.
Problema, mai nou, începe de la cei 6-7 ani „de acasă”. Românii „de tip nou”, post-decembrişti, continuă să vadă statul ca inamic şi hoţ, ceea ce având în vedere cine îl conduce de 18 ani, nici nu e contestabil. Din păcate însă îi văd inamici şi pe cei din jur, pentru invidii mai mici sau mai mari, pentru un pic de noroc pe care unii l-au avut şi alţii nu... De fapt, România a fost redusă la o stare de subzistenţă deplorabilă, care a afectat în cele din urmă şi cele mai elementare relaţii sociale dintre oameni. Într-o ţară în care sunt milioane de oameni care abia îşi târăsc zilele, în care pensionarii trăiesc cu 30-100 euro pe lună dar cu preţuri occidentale în magazine, în care familii de 5-6 persoane subzistă cu un singur salariu minim, persoanele care duc un trai decent sunt văzute cu invidie, ca o excepţie ofensatoare la adresa „celor mulţi”, ca şi cum numai furând de la ceilalţi ar fi putut ajunge unde sunt.
Dar şi la nivelurile de trai cele mai joase se întâmplă acelaşi lucru – există diferenţe minime, pentru care oamenii se pizmuiesc. În România nu mai există solidaritatea. De aici faptele antisociale...
Cât despre simţul civic, el este responsabilitatea pe care cetăţeanul o simte pentru oamenii, societatea în care trăieşte. Ţine de educaţie, dar nu se poate construi fără baza celor „7 ani de-acasă”.
În aceşti ani „de acasă”, acum copiii stau mai puţin cu părinţii, care trebuie să facă eforturi mai mari (şi sunt şi mai motivaţi să le facă) pentru a le asigura copiilor o copilărie fără griji. Dar copiii sunt asaltaţi de contraexemple, de la stradă la televizor. Copiii văd şi asimilează cu o viteză care pentru noi adulţii e incredibilă. Ei nu mai văd o motivare pentru acel bun-simţ care ar trebui să constituie baza pentru viitoarea educaţie morală şi civică.
Şi aşa, sunt tot mai mulţi cei care se răzbună pe societate în toate modurile care le trec prin cap, de la a fura de la oricine orice, la nepăsarea pentru problemele de mediu, pentru curăţenia pe stradă, pentru tot ce ţine de comunitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu