22

29 de ani de la Revoluția din decembrie '89, 11 ani de blog... Așa cum v-am mai scris, mă încearcă o senzație de inutilitate și neputință când mă gândesc ce planuri mărețe ne făceam atunci, după căderea comunismului, câte idealuri au fost înșelate și câte destine distruse de jaful care a urmat. Distrugere și jaf care nu era deloc necesar să vină „la pachet” cu democrația. Au murit atunci oameni, au fost atrocități greu de imaginat pentru o minte normală, doar pentru a șterge niște urme și a face să apară buni și drepți unii care aveau ca unic scop puterea. Și în scopul de a o menține s-au înconjurat de oportuniști care au furat tot ce se putea.

S-au distrus cu bună știință investiții de sute de miliarde de dolari, din care doar o fracțiune mică au ajuns în conturile (nu din România, bineînțeles) celor care au orchestrat toată treaba... Ni s-a dat iluzia libertății pentru un timp, iar acum vedem cum lațul se strânge din nou... Vistieria e golită, criza financiară bate la ușă, iar situația internațională este inflamabilă. Un moment potrivit pentru a ajunge din nou vasali (sau, mă rog, pentru ca acest lucru să redevină foarte vizibil și evident).

După 11 de ani, pot spune că nu prea mai cred în motto-ul acestui blog. Nu cred că vă pot transmite cât mă doare asta, dar nu, nu cred că mai există posibilitatea unei vieți normale în România. Cred că am pierdut ocazia de a realiza asta. Am fost prea puțini cei care vedeau anormalitatea. 

Credeam, când am pornit blogul, că va abunda de comentarii, că va fi o platformă de discuții... Nimic mai greșit. Cu timpul mi-am dat seama că nu scriu nimic nemaipomenit, că sunt lucruri pe care mulți le văd/știu, dar sunt pasivi și nu destul de mulți pentru a conta. 

22 Decembrie... 29 de ani de orbecăială prin pseudo-capitalism... Putea fi frumos, dar poate n-am avut nici o șansă. Istoria nu e scrisă de pureci.

Pe-nserat

E urgență mare, fraților... Ultimul ceas, cum a zis un de seamă invitat la o mare întrunire a unui partid tovarăș și pretin. Ultimul ceas, că se aude clinchet, și nu de clopoței.

Trebuie să se repare „nedreptățile”, să se dea odată amnistia, să reînceapă domnii „cinstiți” să doarmă liniștit. Da, e mare nedreptate că un hoț a fost prins cu câteva înregistrări sau un flagrant care fără protocoalele mișelești n-ar fi putut fi făcute! Dar oare de ce-a furat (sau traficat influență, sau amenințat - paleta de porcării este mare), asta nu se întreabă nimeni? Oare nu-i mai bine c-a fost prins?

Iar despre protocoalele respective nu s-a pronunțat o instanță competentă c-ar fi ilegale! Atunci ce-i cu toată isteria asta a salvării de pușcărie a hoților care erau cât pe ce să scape neprinși, săracii?!

Ce vor ei? Păi, de exemplu, să scape cu o mustrare, așa, dacă restituie prejudiciul dovedit după ce fură. Vi se pare în regulă? Pe la tembeliziunile de partid se tot bate apa-n piuă că așa e normal, că de ce să mai plătească statul întreținerea pușcăriașului, că scopul e recuperarea prejudiciului, etc. Nu este deloc în regulă, și iată de ce.
În practica legală din foarte multe state în care corupția nu este atât de răspândită ca la noi, odată omul prins c-a furat oricât de puțin, trebuie să dovedească faptul că restul averii este obținută legal! De obicei furtul nu e ceva „o dată-n viață”, ci un mod de viață. În momentul în care l-ai prins pe unul și-ai dovedit c-a furat un milion, și dacă ți-l dă repede înapoi nu-l slăbești, ci verifici de unde are restul de 100 de milioane și nu-l ierți de pușcărie, ca să le mai tai altora elanul să facă la fel... Fără suspendări și amnistii. E logic, e de bun simț.

Corupția generalizată costă țara asta de sute de ori mai mult decât funcționarea închisorilor, așa că e mult mai rentabil să-i băgăm un pic la răcoare pe hoți ca să mai scadă practicarea acestui sport național, decât să-i lăsăm în libertate! Haideți să nu ne lăsăm chiar prostiți în față.

La mulți ani!

La mulți ani, frați români! 

Eu sper că totuși conducătorii de azi nu sunt imaginea poporului, că este un accident al istoriei ce se întâmplă acum pe aceste meleaguri și că vom reuși, cumva, să ne luăm înapoi țara!

Singura problemă este că speranța nu este de ajuns, nici dacă e împărtășită de marea majoritate a românilor. Va trebui să și facem ceva pentru asta.

La mulți ani și gânduri bune! Să ne bucurăm totuși azi, chiar dacă unii plâng imperii defuncte - ne-ar fi fost mult mai rău dacă acestea nu dispăreau.