Votăm?

Mâine este ziua cea mare a votului...

Protagoniştii s-au întrecut în această campanie în minciuni şi jigniri de toate calibrele, de la cele mai nevinovate până la cele mai neruşinate. Sincer, cu toată părerea deosebit de proastă pe care o am despre „politicienii” români, nu mă aşteptam să se coboare într-atât.

Într-o ţară normală, cu o justiţie funcţională, urmarea firească a acestei campanii ar fi câteva zeci de procese de calomnie, în urma cărora să reiasă cine a minţit şi cine nu. Dar chiar credeţi că în săptămânile de după referendum vor începe aceste procese? Nu, pentru că România nu e o „ţară normală”.

Toţi au aruncat cu câtă mocirlă s-a putut în direcţia taberei adverse, în speranţa că vor prosti ei mai multă lume, să-i voteze. Dragi români, asta puteţi deduce din tot tărăboiul: că iar am fost luaţi de proşti de politicienii noştri. De data asta pe faţă, s-au întrecut în nimicnicie!

Privind cu o oarecare detaşare tot tărăboiul, putem trage învăţăminte. Iar încercarea lui Geoană cu „e o imensă manipulare ce se zice, scorul la referendum e foarte strâns”, e patetică şi chiar jalnică.

Iar apropos de vot, am văzut acum câteva zile un comentariu, în care autorul, după ce debita o grămadă de tâmpenii, încheia cu patos: „o să merg la vot cu Dumnezeu înainte”. Degeaba Dumnezeu îl ajută pe respectivul să nu-l calce maşinile până la secţia de vot, dacă nu l-a ajutat să gândească şi să filtreze informaţiile cu care l-au bombardat „beligeranţii”. Aşa că nu vă bazaţi pe „inspiraţia divină”, încercaţi să gândiţi un pic înainte de a pune ştampila.

Eu unul, voi vota NU, pentru că de PSD am avut parte mult prea mulţi ani şi ştim cum e, şi pentru că Uniunea Europeană (prin reprezentanţi şi presă) tot cam aşa ar vota, dacă ar avea dreptul.

Inapţi si inepţii

A spune că este incredibil ce se întâmplă zi de zi în România este deja o expresie tocită, învechită... Deja ar trebui să inventăm o expresie mai tare pentru a exprima stupefacţia în faţa prostiilor şi măgăriilor făcute tot timpul de politicienii noştri.

România a dat subvenţii la 28 firme anul acesta, fără să ceară în prealabil acordul UE, aşa cum cere legislaţia europeană. Ministrul Educaţiei, Adomniţei, habar n-are câte stele sunt pe steagul Uniunii Europene, ba chiar se încăpăţânează în prostia lui, şi dă vina pe subalterni. Guvernul român, după ce a pus taxa ilegală pe prima înmatriculare pentru a face jocurile lui Călin&co, la două luni după avertismentul UE în această privinţă n-a fost în stare decât să încerce să dea nişte praf în ochi comisarilor europeni cu nişte modificări minime şi doar de formă când obiecţiile erau de fond. Şi în plus, n-au fost în stare să se prezinte la UE cu textul legii, s-au dus doar cu grile si „sinteze” ca să încerce să-i prostească pe europeni aşa cum fac de atâţia ani cu noi, românii.

Nu există cuvinte pentru a exprima gradul de prostie şi incompetenţă care se lăfăie prin cabinetele Guvernului! Este strigător la cer ce se întâmplă şi cum România este făcută de râs de această şleahtă de incapabili. Asta se adaugă invaziei de cerşetori şi infractori români în unele zone ale UE după aderare, şi contribuie la crearea unei imagini negative în rândul publicului european.

Ce-aţi făcut în ultimii 17 ani?

Au trecut 17 ani de la Revoluţia din ’89. Sau poate ar fi mai corect sa scriu „revoluţie”. Au trecut 17 ani, în care alte ţări foste comuniste au evoluat, au făcut paşi mari spre bunăstare, în timp ce noi am bătut pasul pe loc.

Am pornit de la datorie externă zero, o industrie puternică şi o agricultură competitivă – o situaţie mai bună decât a multor altor ţări comuniste. În plus, aveam ceva ce de exemplu statele membre URSS nu aveau: o oarecare independenţă economică. Este adevărat că multe din produsele pe care înainte de ’89 le exportam în celelalte ţări ale Tratatului de la Varşovia erau de o calitate îndoielnică, dar erau şi ieftine – vedeţi acum invazia produselor ieftine şi proaste din China. Motivul calităţii, invocat pentru a justifica distrugerea sistematică şi aproape totală a industriei româneşti după 1989, este pueril şi nu ţine. Cel puţin 80% din industrie ar fi rezistat şi ar fi rămas competitivă şi pe pieţele devenite capitaliste dacă s-ar fi dorit asta. Distrugerea industriei a fost o crimă împotriva statului român, şi iată că abia acum, după atâţia ani, începem să ne întrebăm dacă nu cumva industria metalurgică n-ar fi putut merge bine, sau dacă n-am făcut rău desfiinţând minele.

Agricultura a ajuns şi ea într-o stare jalnică, a fost adusă înapoi cu decenii. În loc să se facă rapid procesul restituirii terenurilor, acesta a fost tărăgănat până în prezent, iar sistemele de irigaţii, fermele, blamatele CAP-uri au fost lăsate în voia sorţii ani de zile, pradă degradării şi furturilor. Ajunge să menţionăm că suprafaţa de teren irigat este în prezent de 7-8 ori mai mică decât înainte de revoluţie.

Prin urmare, industria fiind distrusă (şi vândută în mare parte la fier vechi) iar agricultura lăsată în paragină, PIB-ul a scăzut brusc, şi au început să fie făcute împrumuturi externe. Din această cădere însă, unii au câştigat miliarde de dolari, şi au apărut bogaţii României – deloc de mirare, în mare parte foşti activişti şi securişti.

Până acum nu cred c-am scris ceva nou. Noi toţi ştim aceste lucruri, şi totuşi de 17 ani încoace ne lăsăm conduşi de această adunătură de parveniţi. Ba chiar, din 4 în 4 ani, îi alegem...

Cu tot acel furt la scară naţională, România a avut atunci o şansă de bunăstare – dacă s-ar fi investit în infrastructură şi educaţie.

Puteau iubiţii noştri conducători să-şi facă afacerile de miliarde pe spinarea decăderii industriei româneşti, să ne fi dat însă posibilitatea să trăim şi noi, investind în educaţie şi turism. Nu trebuiau să dea ei din banii furaţi tot de la noi, ajungea să fi investit împrumuturile externe pe care le-au contractat în numele ţării. Cu 15 miliarde euro s-ar fi putut crea infrastructura necesară turismului, pentru că locuri frumoase şi hoteluri avem. Noi câştigăm din turism mult mai puţin decât Ungaria de exemplu, deşi am putea câştiga mult mai mult. Potenţialul este, dar nu sunt străzi şi aeroporturi aşa că turiştii ne ocolesc.

Cât despre educaţie, ajungea un pic de bunăvoinţă, şi un minim de sprijin pentru stimularea interacţiunii universităţi-cercetare-industrie. Aici intrând şi câteva legi deştepte care să stimuleze investiţiile străine în cercetare şi IT. Şi aici potenţial aveam. Tragedia este că nu sunt sigur că mai avem acest potenţial.

Asta a fost adevărata crimă a clicii care ne-a condus după revoluţie. Nu numai că s-au îmbogăţit pe spinarea noastră, dar ne-au eliminat şi alternativele de creştere.

Acum, cu chiu – cu vai, suntem şi noi membri UE. Nu pentru că am merita – din toate punctele de vedere suntem cu mult sub nivelul ţărilor deja membre – ci pentru că interese politice au cerut-o. Dar suntem membri, iar Uniunea Europeană se bazează pe nişte principii democratice, morale şi sociale extrem de avansate şi umane. Uniunea ne va ajuta, cu multe miliarde de euro, să devenim şi noi măcar o ţară europeană săracă – pentru că acum suntem o ţară balcanică muribundă. Asta dacă nu „dăm cu bâta-n baltă”. Iar clasa noastră politică se pare că exact asta vrea să facă!

Scandalurile şi murdăriile care s-au întâmplat în viaţa politică românească după 1 ianuarie 2007, „pauza” de la reforme, lupta anticorupţie doar de faţadă, găinăriile gen revizuirea taxei de prima înmatriculare (tradiţionalul praf în ochi al politicianului român), au făcut ţările mari ale Europei să se întrebe dacă nu cumva au făcut o mare greşeală primindu-ne. Ei au sperat că o stimulare pozitivă ne va face să ne dăm mai mult silinţa – dar cu politicienii noştri nu merge decât bâta, pentru ei bunul simţ e la fel de de neînţeles ca Teoria Relativităţii Generale.

Este tragic că am putea pierde şi această şansă oferită de Uniunea Europeană, din cauza iresponsabilităţii celor care conduc România!

După 1989, la conducerea ţării s-a inversat doar raportul de forţe între proşti şi hoţi. Dacă înainte prevalau proştii, după, hoţii au fost mai puternici. De oameni inteligenţi, care să-şi realizeze scopurile personale ŞI pe cele naţionale, nu prea am avut parte. Aceşti oameni există, peste tot în România (încă). Trebuie doar să se implice şi să aibă sprijinul populaţiei.

Politicienii VECHI ai României de azi se bat acum, după ce au furat cam tot ce se putea fura din ţară, pentru viitorii bani din fondurile europene. Să-i trimitem pe la casele şi vilele lor, să ne lase măcar în pace, dacă nu şi să dea înapoi ce-au furat!

Miza

E timpul sa zicem ceva şi despre suspendarea Preşedintelui... Eu, când au fost alegerile, nu am fost pro-Băsescu, dar l-am votat. Din cauza lipsei alternativelor viabile, din dorinţa de a nu perpetua la nesfârşit starea de lucruri proastă din România de după 1989.

Chiar dacă neadecvat pentru funcţia de Preşedinte, din cauza lipsei aptitudinilor în domeniul diplomaţiei, omul Traian Băsescu mi s-a părut atunci mai sincer şi mai pus pe treabă decât contracandidaţii. Din păcate, pentru Parlament, am fost din nou obligaţi să votăm partide şi nu persoane, şi a ieşit cum a ieşit...

Acum, Preşedintele a fost suspendat de Parlament, dar de un Parlament care nu mai este reprezentativ pentru români. Pentru că românii au dat multe voturi alianţei DA, care nu mai există. Faptul că s-a format în Parlament alianţa PNL-PSD ar fi trebuit să invalideze automat Parlamentul şi să declanşeze alegeri anticipate, ca să se vadă câte voturi dau alegătorii acestei noi alianţe.

Pe de altă parte, nici PD-ul şi Preşedintele nu sunt 100% curaţi. Există puncte obscure în componenţa respectiv trecutul lor, care acum sunt exploatate de adversari.

Dacă în Piaţa Universităţii s-ar fi strâns în ziua suspendării 100-200 de mii de oameni pentru a-l susţine pe Preşedinte, aş fi fost de acord că nu va avea nici o problemă la referendum. Dar participanţii au fost puţini, cum puţini au fost şi în Piaţa Constituţiei şi la Braşov. Nici PSD-ul n-a avut mulţi, ceea ce denotă dezinteresul şi lehamitea pe care o au cetăţenii faţă de lumea politică, cu certurile ei.

Pentru români, politicienii sunt nişte specimene ciudate, care vieţuiesc într-o lume paralelă cu realitatea, care se pupă şi se bat din motive care pentru noi rămân necunoscute. Tot circul pe care-l fac a devenit plictisitor şi neinteresant, pentru că îl vedem repetându-se, cu foarte mici variaţiuni, de 17 ani încoace.

Din această lehamite, s-ar putea să meargă la vot puţini oameni, şi s-ar putea ca Preşedintele să fie demis. Ceea ce, trecând peste argumentele demagogice că am scădea mult în ochiii Europei, că sprijinul extern s-ar diminua etc, ar fi grav pentru că ar însemna revenirea PSD şi a intereselor economico-financiare create şi consolidate după Revoluţie.

Ar mai însemna stabilirea unui rol pur decorativ pentru preşedinte, ceea ce, mai ales în situaţia în care suntem noi, fără vot uninominal pentru Parlament, este inacceptabil pentru că ar însemna că alegerile dau putere absolută, pentru 4 ani, unui partid, iar balanţa de forţe din Parlament, alianţele se pot schimba în funcţie de interese personale sau de partid fără nici o posibilitate de intervenţie din partea cetăţenilor.

A trecut destul timp de la căderea regimului Ceauşescu, şi ar trebui să depăşim teama de un Preşedinte puternic – care nu înseamnă neapărat dictatură, ci poate însemna un stat mai orientat spre nevoile oamenilor. România ar trebui să fie o Republică Prezidenţială, iar votul pentru Parlament să fie uninominal.

Voi vota şi de data asta Băsescu, deşi nu mă convinge nici măcar cât la alegerile trecute. Îl voi vota pentru că, în absenţa Binelui, mă consider obligat să aleg „mai puţin răul”. Voi vota aşa pentru că România în ultimii ani a început să se mişte, e drept foarte greu şi cu o inerţie aproape deznădăjduitoare. Pentru că e timpul ca o clasă politică expirată – formată din comunişti „convertiţi”, să părăsească scena politică pe care o intoxică de atâta vreme, şi să lase locul adevăratelor reforme şi adevăraţilor reformişti. E drept că şi Băsescu e parte a acestei clase politice, dar deocamdată, dacă trei sferturi dintre parlamentari fac tot posibilul să-l debarce arătând atâta frică, eu îl votez în speranţa că acele trei sferturi vor pleca, şi vom rămâne numai cu un sfert de „expiraţi”.

Du-mă acasă, măi tramvai!

Vi s-a întâmplat, probabil, ca urcând într-un mijloc de transport în comun cu multe locuri libere, să vă aşezaţi cât mai departe de ceilalţi călători. Marea majoritate a oamenilor care călătoresc cu tramvaie, autobuze, trenuri fac aşa. Nu m-a mirat să întâlnesc acelaşi obicei în străinătate.

Am remarcat acest fapt acum multă vreme, şi l-am considerat normal până acum câteva luni, când din discuţia cu un frizer italian a reieşit că în urmă cu 20-30 de ani lucrurile nu stăteau aşa – cel puţin în Italia. Oamenii erau mai deschişi, căutau compania altora, discuţiile între necunoscuţi se înfiripau pe tot felul de subiecte. Acum, singurele „discuţii” între necunoscuţi în mijloacele de transport sunt certurile pentru diverse motive puerile şi/sau imaginare.

Atunci când eşti în tramvai şi o altă persoană care tocmai a urcat se aşează la celălalt capăt al rândului de scaune pe care stai tu, ţi se pare normal, din obişnuinţă. Atunci însă când un călător care forţat de aglomeraţie s-a aşezat lângă tine, cum s-a eliberat un loc mai izolat se repede spre el, începi să-ţi pui întrebări, de genul dacă n-ai uitat să te dai cu spray dimineaţa, sau dacă omul nu e cumva diliu. Am văzut că şi acest gen de manifestări devine tot mai des şi „normal”.

M-am gândit asupra cauzelor fenomenului şi care va fi următorul pas în evoluţia lui, deoarece omul este prin definiţie o fiinţă socială. Cred că el se datorează faptului că în societatea de astăzi persoana este stresată la maxim, obligată foarte des să stea în mijlocul unor oameni pe care nu-i alege, iar asta produce o reacţie antisocială.

Am tras aşadar două concluzii: că niciodată nu trebuie desconsiderate discuţiile de la frizerie, şi că viaţa socială din marile aglomerări urbane nemulţumeşte şi modifică individul.

Ce legătură au toate astea cu Reforma Civică? Nemulţumirea reduce spiritul civic al cetăţenilor, care se simt mai degrabă frustraţi şi limitaţi de societate, şi prin urmare interesul pentru binele ei scade. Este unul din motivele pentru care oamenii de la oraş participă în general la vot mai puţin decât la sate.

Revoluţionara taxă de înmatriculare auto

Ca să mai tempereze entuziasmul nemărginit manifestat de cetăţenii UE la vestea aderării României, guvernanţii şi-au propus să "bage o strâmbă", în clasicul şi legendarul stil mioritic. O personalitate puternică trebuie să se manifeste ca atare - au gândit ei, şi în continuarea gândului au ajuns la concluzia că o ţară care stă-n banca ei e o ţară de fraieri. Ba mai rău - o ţară condusă de fraieri!

De fapt, povestea a pornit mai demult, de la anumite Asociaţii şi interese cu conflictele aferente. Ministerul Finanţelor, încercând să împace şi capra şi celelalte lighioane din fauna autohtonă, a propus o Taxă Ecologică, cu preţuri cam piperate dar care, poate, ar fi trecut neobservate pe sub nasul Comisiei Europene.

Problemele au apărut când taxa a trecut prin Parlament. Acolo, oameni de bine au vrut să fie cât mai siguri că România n-o să fie poluată de ploaia de rable Euro 2 si 3 care ameninţau să înlocuiască ecologicele Dacii 1300 de 20-30 de ani vechime. Şi cum subtilităţile textului legii le scăpau inevitabil, parlamentarii şi-au îndreptat ocrotitoarea atenţie către numerele din anexă, mai "abordabile", mai ales că erau în Euro... Şi s-au pus pe treaba, licitând, că doar nu licitau din buzunarul lor:
- Ce, aia-i taxă, 1000 de euro? Orice nemâncat şi-o permite. Hai frate să băgăm şi noi ceva ca lumea, ce naiba!
- 2000? 2000 o dată, de două ori... oferă cineva mai mult? - Domnul din fund, de-acolo, care n-a luat cuvântul niciodată de când e-n Parlament...
- 3000! 3000 o dată, de două ori... Votat!!

Şi s-a votat, dar acum umflata taxă nu mai avea loc să treacă pe sub nasul UE... Aşa că cineva pe undeva s-a sesizat. Nu Preşedintele, cum aţi putea crede; aşa popular cum se dă, a ratificat legea. Alţii. De afară.

Şi atunci, Guvernul ce face? Ei, acum e momentul să arate lumii întregi cât e de tare. "Menţinem taxa indiferent de consecinţe". Evident, ce contează ca aceste consecinţe s-ar putea socoti în zeci de milioane de euro, doar sunt de la buget, deci din buzunarul cetăţenilor de rând. Care pot fi însă mândri că au un Guvern TARE.

"Important e ca mediul să nu aibă de suferit"
Asta e într-adevăr antologică. Dup-aia, adică peste vreun an probabil, România va plăti nişte amenzi de milioane de euro, va trebui să returneze taxele plătite, şi să desfiinţeze taxa, deci oricum înfricoşătoarele rable vor intra atunci în ţară. Care-i câştigul, staţi să vă-ntrebaţi?... Un an de afaceri beton pentru ştim noi cine?... Nici măcar, deşi ei în ignoranţa lor aşa îşi închipuie. Ploaia de "rable" nu i-ar afecta mult.

În vest nu prea mai există maşini non-euro de vânzare, maşinile de acum 10 ani sunt Euro 2, se vând cu 1000 euro sau mai puţin, şi sunt mult mai puţin poluante decât rablele care circulă acum prin România. Nimeni nu şi-ar aduce maşini non-euro, pentru că nici n-ar merita cele câteva sute de euro pentru vânzare-cumpărare, plus benzina până-n ţară, înmatricularea etc. Prin urmare, o taxă de 1000 euro pentru maşini non-euro, care să scadă la sub 500 pentru Euro 2 şi 3 ar fi mai mult decât suficientă pentru împiedicarea intrării rablelor in ţară... Şi apoi, se mai ştie şi că românii vor să aibă maşini bune. Hai, recunoaşteţi! Aşa-i că am dreptate?

Dragi tovarăşi guvernanţi, staţi liniştiţi! Românul care o să aibă bani de Logan, o să-şi ia Logan, ăla care are bani de Citroen nou, o să-l cumpere nou, n-o să umble prin second-urile din Germania. Noi n-avem lefuri europene, domnilor, la noi nu "clasa medie" îşi permite maşini noi, ca să aveţi de ce să fiţi îngrijoraţi. La noi clasa medie işi permite second-hand-uri, şi dacă lăsaţi taxa aşa cum e, la buget o să vedeţi un rotund Zero, iar noi o să continuăm să ne vindem unii altora, ca fraierii, hârburi de 20-30 de ani vechime. Şi daca noi rămânem de fraieri, nu uitaţi, tovarăşi, zicala: La aşa popor, aşa guvernanţi!
Asta ca să nu credeţi c-aţi fost şmecheri!

Politica murdară

Politica e murdară pentru că este facută de oameni murdari. Imaginea execrabila a politicianului în ochiii românilor este urmarea a 18 ani de scandaluri, furturi din bunurile publice, corupţie. Politicienii noştri de azi sunt activiştii şi securiştii de ieri, rapid imbogăţiţi şi "convertiţi" la capitalism după Revoluţie.

În 1990, puţini erau cei care ştiau ce este acela capitalism, în afară de mai-marii partidului şi securiştii care au avut prilejul să-l vadă şi să-l studieze la faţa locului. Aceştia au putut, în vidul legislativ creat în mod deliberat după Revoluţie, să acţioneze NUMAI în interes personal, sustrăgând din economia României zeci de miliarde de dolari şi abia apoi dând legi care să-i oprească pe alţii să facă ceea ce au făcut ei. Nici măcar nu pot fi acuzaţi că au acţionat ilegal, pentru că nu existau atunci legi care să le interzică faptele pe care le-au făcut. Imoral şi antinaţional însă, da.

Clasa noastră politică este o adunatură de astfel de oportunişti, deocamdată negustori cinstiţi. Există însă şi cei care au continuat să fure şi după apariţia legilor, şi care acum controlează politica pentru că altfel ar ajunge după gratii. Pentru aceştia, riscul unei adevărate schimbări in viaţa politică este capital.

Vestea bună este însă că există o ieşire din situaţia care pare fără ieşire: generaţia îmbogăţiţilor de la Revoluţie îmbătrâneşte, şi din fericire pentru noi ceilalţi, urmaşii lor nu par să fie interesaţi de politică. Evident, având banii, şi aceşti urmaşi vor CERE de la clasa politică, dar poate că la un moment dat clasa politică NOUĂ îşi va permite să nu le mai DEA.

Întrebarea e când şi cum poate fi întemeiată noua clasă politică.