Tranziţia...

Din ciclul cugetărilor mai-marilor naţiei, am auzit acum câteva zile una demnă de toată atenţia noastră: Dragi concetăţeni, fraţi români, stimaţi cititori – tranziţia a luat sfârşit în România! Avem acum o democraţie autentică şi matură, o economie de piaţă funcţională, infrastructuri decente, educaţie şi sistem de sănătate publică bune, creştere economică! A spus-o chiar preşedintele, putem să nu credem?

Ca să nu credem ar trebui să aruncăm doar o privire în jur, sau într-un ziar oarecare. Dar de ce să facem asta? Mai bine o poveste frumoasă, cu zmei dar mai ales feţi-frumoşi, cu sisteme care funcţionează, cu râuri de lapte şi miere... Deşi, mie unul, nu prea mi-ar plăcea să fiu într-un râu de miere – e vâscoasă şi înecarea ar fi sigură...

Cu legea-n sac

De luni, ba chiar ani de zile, suntem ameninţaţi cu „noua lege electorală”. Toţi o vor, de la popor la Parlament, Guvern şi Preşedinte. Atunci, de ce oare întârzie să apară? De ce se tot amână de pe o legislatură pe alta?...

– Nu cumva, domnii de acolo de sus, una zic şi alta gândesc de fapt?... cugetă poporul, scărpinându-se gânditor în barbă.

Ba poate că da... Poate că, aşa războinici şi puşi pe harţă cum îi vedem noi la televizor, tovarăşii politicieni sunt de fapt atât de uniţi de trecut, de bani murdari şi cârdăşii profitabile, încât nu îşi pot permite să „scape din mână” controlul, listele. Poate că încă o dată, maeştrii în înscenări de doi bani care ne guvernează ţara cred că ne-au fraierit. Şi la urma urmei, probabil au dreptate, altfel n-ar mai fi acolo unde sunt acum.

Taxa redivivus

Să mai revenim un pic la taxa pentru prima înmatriculare a autoturismului. Unii poate ar zice că e neimportantă şi lipsită de interes pentru majoritatea populaţiei, eu cred însă că este extrem de ilustrativă pentru „munca depusă” de guvernarea ultimilor ani.

Se poate citi într-un post din aprilie cum a fost cu taxa, la început. Uniunea Europeană a avut obiecţii în 2 privinţe fundamentale: discriminarea făcută de taxă între maşinile deja înmatriculate în România şi cele înmatriculate în celelalte ţări UE, şi nivelul taxei care depăşeşte valoarea reziduală a maşinii.

Guvernul s-a prezentat, după câteva luni de intensă gândire, cu o variantă cel puţin comică, şi cel mult tragică. O revizuire de formă, doar o scădere a valorii taxei pentru anumite categorii de maşini – cele relativ noi şi cele foarte vechi. Pentru maşinile Euro I şi II taxa a rămas la fel. Miniştrii români nu au fost nici măcar capabili să arate o formulă de calcul, s-au dus cu tabele şi exemple ca să fraierească lumea...

Comisia europeană nu s-a arătat mulţumită de această revizuire, dar de câteva luni nu se mai aude nimic despre asta... Guvernul pare hotărât să aplice modificările de la 1 ianuarie 2008, chiar dacă UE le consideră insuficiente.

În urma revzuirii, a rămas neatinsă discriminarea între maşinile înmatriculate în România şi cele din UE, la care se referea obiecţia principală a Comisiei. Cât despre valoarea taxei, cei 3-4000 euro care trebuie plătiţi pentru o maşină cu Euro II, din 1996-99, depăşesc cu mult valoarea medie de piaţă a acesteia pe piaţa din Vest – doar maşini din categoria superioară, gen Audi A6 sau Mercedes, au valori mai mari. În România preţurile la aceste second-handuri convenabile (mai ecologice şi mult mai fiabile decât vechile Dacii) sunt de aproximativ două-trei ori mai mari decât în Vest, tocmai datorită taxelor. În Vest o astfel de maşină costă 1000-2000 euro, în stare perfectă de funcţionare, şi ar fi alternativa perfectă la Daciile noastre vechi de 20-30 de ani, dacă ni s-ar permite să le importăm.

Dar nu, Tăriceanu vrea să ne vândă Citroen-uri noi.

Fenomenul Beppe Grillo

Ca să ne mai consolăm cu faptul că şi alţii au probleme, o să scriu în cele ce urmează despre alţii... Toată Europa se confruntă acum cu un fel de „război rece” politic, o criză care mocneşte încă. Politicienii europeni nemulţumesc în general populaţia. Sunt mai corupţi şi par mai proşti decât cei de acum 30-40 ani, care în afară de interese mai aveau parcă şi idealuri. Se simte asta de la nivelul Parlamentului European (vezi eşecul Constituţiei) şi până la primarii de comune.

A apărut însă în publicul european reacţia la această situaţie, în forma micilor sau mai marilor grupuri, asociaţii etc. care dau glas nemulţumirii maselor. Un astfel de grup, care a atins dimensiuni de fenomen social, s-a format în Italia în jurul lui Beppe Grillo, un actor de comedie care s-a apucat de politică.

Adică, la început, de combătut politicieni – şi puţini sunt politicienii italieni care au scăpat deocamdată de criticile lui – iar mai de curând, având chiar iniţiative. Împotriva unei clase politice pe care o defineşte coruptă şi incapabilă, vrea o modificare a legii electorale. Pentru asta a început o campanie mass-media, bazată în special pe un blog pe internet, pentru adunarea de semnături. Ca şi în România, cetăţenii pot propune direct un proiect de lege dacă sunt destul de mulţi (în România parcă limita era 500 de mii).

Ei bine, deşi maşina de denigrare la adresa lui Beppe Grillo, pusă în mişcare de întreaga clasă politică, a început să producă „istorioare”, se pare că adepţii lui sunt tot mai mulţi. A fost o experienţă interesantă pentru mine să-i văd pe politicienii italieni pur şi simplu înfricoşaţi de manifestaţiile de stradă legate de acest personaj.

Prin urmare, învăţătura este: politicienilor le este frică de mase. Cu toţi banii, tehnica de manipulare şi armata de partea lor, politicienii continuă să simtă acea frică de mulţime caracteristică celor care se simt cu musca pe căciulă... În nişte vremuri în care democraţia pare din ce în ce mai mult o vorbă goală, poporul are încă putere.

Şi tot aşa...

După ce parlamentarii s-au pregătit timp de luni de zile pentru „moţiunea PSD”, moţiunea a apărut şi s-a soldat cu un românesc şi tradiţional... pleosc. A căzut, pentru că aproape nimeni nu voia ca ea să fie aprobată, nici măcar cei care ţipă mai tare împotriva guvernului Tăriceanu.

Este trist, dar adevărat. Versul lui Eminescu, „unul e în toţi precum una e în toate”, se aplică inclusiv în planul politicii româneşti prezente, care a devenit un fel de subsol moral al naţiei. „Interesele economice sunt mai puternice decât cele politice” – grăia într-un acces de sinceritate preşedintele Băsescu acum ceva vreme, fără însă a fi deasupra acestora.

De fapt, toată politica românească se ţese în jurul banilor adunaţi din taxele plătite de populaţie, târguiala ieftină, de talcioc, e ridicată la rang de „negociere politică” iar lipsa de scrupule, oportunismul şi mitocănia sunt „viziune politică”. Într-adevăr, încă o dată „vizionarii” care au câştigat sunt politicienii corupţi, iar fraierii care s-au păcălit sunt oamenii de rând.

Şi treaba merge înainte... Tăriceanu, care este poate cel mai îngust la minte prim-ministru pe care l-am avut după 1989, va fi primul prim-ministru non-PSD (cu numele!) care va duce la sfârşit mandatul. Poate şi ţara.

Praf în ochi

Am urmărit acum ceva vreme un interviu cu Dan Puric. Nu cunoşteam omul din spatele numelui, aşa că am ascultat, din curiozitate. Vreau să vă împărtăşesc aici o comparaţie extraordinară pe care a făcut-o vorbind despre politica românească.

Povestea că, mergând cu metroul, a văzut la un moment-dat lângă o scară rulantă un cerşetor care îşi acorda vioara, pregătindu-se să cânte. Ceva mai târziu, când s-a întors tot pe acolo, l-a văzut iar, tot acordând instrumentul. De data asta, curios, a mai stat prin zonă ca să vadă ce se întâmplă. Ei bine, nu se întâmpla nimic, cerşetorul continua să acordeze vioara, dar nu se apuca de cântat. De fapt, el habar n-avea să cânte, aşa că se prefăcea că se pregăteşte în continuu.

În opinia lui Dan Puric (şi a mea şi a multora de altfel) asta este exact ceea ce fac şi guvernanţii noştri: de 18 ani se tot pregătesc să facă ceva, dar sunt pur şi simplu incapabili să facă acest „ceva”. Aşa că ne tot duc de nas, din alegeri în alegeri, cu pregătirile...

Experienţa altora, şi experimentele noastre

Urmând îndemnul înaltului conducător de partid mai mult decât de stat, se mai pune de-o reformă în învăţământul românesc ineficient, inechitabil, etc.

Zilele trecute citeam prin ziarele italieneşti (la fel de alarmiste ca ale noastre, de altfel), despre (încă un) Plan de urgenţă pentru învăţământul italian, care se duce de râpă. Asemănarea cu situaţia din România este izbitoare - elevi care termină şcolile fără a fi capabili să lege două vorbe, cunoştinţe de istorie şi geografie practic inexistente, aritmetica un mister... Italienii însă, după alte multe reforme, şi-au dat seama că "era mai bine înainte", aşa că acum se revine la programe şi organizare vechi, care funcţionau. Se renunţă la informatica din clasa I, şi se pune mai mult accent pe italiana şi aritmetică...

De ce oare noi nu putem învăţa din greşelile altora? De ce trebuie să reluăm toţi ultimii 50 de ani din istoria Vestului, cu toate greşelile lor? Chiar nu suntem în stare să sărim măcar o etapă-două?

Între inutil şi dăunător

Eu am o mare nedumerire în ceea ce priveşte Parlamentul României. În afară de activitatea sa nemulţumitoare şi de oamenii de joasă speţă care sunt majoritari acolo, mai sunt nişte „rotiţe” care ar trebui să meargă, teoretic mai bine decât întregul, şi care în schimb produc tot numai tâmpenii. Acestea sunt „comisiile de specialitate”. Nedumerirea mea e: DE CE mai există ele?

Acele comisii au fost înfiinţate pentru a emite opinii avizate în fiecare domeniu, pentru că Parlamentul trebuie să dea legi pentru toate ramurile activităţii şi societăţii. E adevărat că dintr-un parlament cu sute de membri, se găsesc măcar câţiva care să aibă studii într-un domeniu specific. Comisiile astea erau poate bune acum zeci de ani. Atunci când şi oamenii care ajungeau parlamentari erau mai de calitate decât cei de azi, şi când nu existau mijloacele de comunicare de azi.

Astăzi, toţi specialiştii unei ţări, din toate domeniile, au acces la telefon, fax, internet. De ce în cazul ăsta, nu sunt ei direct consultaţi? Nu cred că ar fi mulţi cei care ar refuza să dedice 1-2 ore pe săptămână noilor proiecte de legi.

Algoritmul de alegere ar fi extrem de simplu. Pentru exemplificare, să zicem că ne referim la Comisia de buget-finanţe. Se iau de la Camerele de Muncă listele cu cei care lucrează în domeniu şi au studii de specialitate. Se aleg aleator din fiecare judeţ un număr de finanţişti proporţional cu populaţia judeţului, astfel încât la nivelul ţării să fie un total de câteva sute. Li se cere acordul, li se trimit chei de criptare şi semnături electronice, se crează o listă de discuţii şi o pagină web şi gata, comisia e creată. Parlamentul îi poate trimite legi, iar comisia le poate dezbate, modifica şi retrimite. Componenţa comisiei se schimbă o dată la 4 ani. Participarea la comisie ar putea fi benevolă sau remunerată cu o sumă modică, să zicem 100RON/lună. Totalul plăţilor n-ar depăşi probabil cheltuielile pe care le au comisiile actuale.

La fel s-ar putea proceda cu majoritatea comisiilor, iar rezultatele „discuţiilor din comisii” ar fi net superioare celor de acum.

De ce nu se face aşa? Credeţi că nimeni nu s-a gândit până acum la asta, sau nu se vrea face?...

Comunicaţiile au fost create pentru a fi folosite, iar ceea ce fac conducătorii noştri (şi în general din lume) păstrând acele fiefuri izolate de resturi lumii (parlamentele şi guvernele) este inacceptabil. Ei au interesul să aibă propriile comitete şi comiţii, pe care să le controleze, nu vor ca glasul alegătorilor în temă să răzbată direct până în forurile legislative şi executive. Această stare de lucruri trebuie schimbată.

A.B.Civic

Scriau acum ceva vreme cei de la Academia Caţavencu de un „îndreptar” care ar trebui întocmit pentru politicienii noştri, care sa cuprindă „învăţături” elementare de comportament civilizat... Într-adevăr, acesta le-ar fi deosebit de util „aleşilor” (dacă ar avea măcar mintea să-l urmeze). Dar un îndreptar civic ar trebui făcut pentru mult mai mulţi dintre concetăţenii noştri.

Bucureştiul este un oraş murdar. De fapt, Bucureştiul este deja identificat cu mizeria, şi asta în mare parte datorită nepăsării locuitorilor. Ca el, zeci de alte oraşe din România, la fel câmpurile din jurul oraşelor. Se pare chiar că mizeria ajunge şi pe la marginea satelor, începă să contamineze şi aşezările mici.

Mai ţineţi minte conteinerele speciale pentru metal, sticlă şi hârtie din epoca de aur? Prin Bucureşti începuseră să fie folosite, dar au dispărut odată cu regimul, ca şi când ar fi fost încă una din invenţiile diabolice ceauşiste. Venind acum din Italia, îmi pare pur şi simplu rău să arunc toate deşeurile refolosibile la acel unic coş, ştiind că vor sfârşi la Glina, de unde fumul şi mirosul gunoaielor arse ajung înapoi deasupra oraşului.

Ne scufundăm în gunoaie, şi se pare că nimănui nu-i pasă. Asta e o problemă care ţine de noi toţi, nu trebuie iniţiative guvernamentale ca să nu aruncăm la întâmplare ţigările, hârtiile şi alte mizerii pe drum, nici ca patronul de bar să nu arunce lângă şosea sacul cu gunoi ca să nu plătească taxa la salubritate...

Oamenii nu mai comunică între ei, relaţiile sociale s-au deteriorat continuu şi aceasta e cauza nepăsării faţă de societate şi problemele ei. Încă ceva: soluţia NU E în vest! Acolo sunt aceleaşi probleme, apărute deja mai demult!

Se face ceva în privinţa încălzirii globale în vest? NU! Ori această problemă este una mare, socială şi morală în primul rând. Economică este numai pentru cei care nu au chef să se preocupe de viitorul copiilor lor.

Români! Nu aruncaţi hârtii pe jos! Cereţi pe plan local facilităţi pentru diferenţierea şi refolosirea deşeurilor!

Nu puneţi la întâmplare ştampila o dată la 4-5 ani! Vorbiţi cu vecinii, cu oamenii din autobuz! Comunicarea şi solidaritatea sunt forţa voastră!

Cei zero ani de-acasă

În vremea comunismului, erau mulţi cei care nu aveau nici un fel de reţinere în a sustrage din ce era „al statului”. Pentru că statul oricum lua de la toţi, şi dădea doar cât şi cui voia. De fapt, statul era privit ca inamic de majoritatea oamenilor. De la el părea just să furi, pentru că şi el fura de la tine – aşa gândeau mulţi. Dar exista o reţinere, o jenă de a lua de la „colegii de suferinţă”, de la ceilalţi oameni obişnuiţi şi asupriţi. Din acei mulţi oameni care furau de la stat, extrem de puţini ar fi furat din altă parte. Oamenii erau solidari, poate din cauza presiunii la care erau toţi deopotrivă supuşi de regimul comunist. Aveau educaţia elementară de la părinţi, nu voiau să facă rău aproapelui. Nu erau antisociali, chiar dacă erau împotriva statului comunist, chiar dacă se temeau de securitatea care avea urechi şi ochi aproape peste tot.

Problema, mai nou, începe de la cei 6-7 ani „de acasă”. Românii „de tip nou”, post-decembrişti, continuă să vadă statul ca inamic şi hoţ, ceea ce având în vedere cine îl conduce de 18 ani, nici nu e contestabil. Din păcate însă îi văd inamici şi pe cei din jur, pentru invidii mai mici sau mai mari, pentru un pic de noroc pe care unii l-au avut şi alţii nu... De fapt, România a fost redusă la o stare de subzistenţă deplorabilă, care a afectat în cele din urmă şi cele mai elementare relaţii sociale dintre oameni. Într-o ţară în care sunt milioane de oameni care abia îşi târăsc zilele, în care pensionarii trăiesc cu 30-100 euro pe lună dar cu preţuri occidentale în magazine, în care familii de 5-6 persoane subzistă cu un singur salariu minim, persoanele care duc un trai decent sunt văzute cu invidie, ca o excepţie ofensatoare la adresa „celor mulţi”, ca şi cum numai furând de la ceilalţi ar fi putut ajunge unde sunt.

Dar şi la nivelurile de trai cele mai joase se întâmplă acelaşi lucru – există diferenţe minime, pentru care oamenii se pizmuiesc. În România nu mai există solidaritatea. De aici faptele antisociale...

Cât despre simţul civic, el este responsabilitatea pe care cetăţeanul o simte pentru oamenii, societatea în care trăieşte. Ţine de educaţie, dar nu se poate construi fără baza celor „7 ani de-acasă”.

În aceşti ani „de acasă”, acum copiii stau mai puţin cu părinţii, care trebuie să facă eforturi mai mari (şi sunt şi mai motivaţi să le facă) pentru a le asigura copiilor o copilărie fără griji. Dar copiii sunt asaltaţi de contraexemple, de la stradă la televizor. Copiii văd şi asimilează cu o viteză care pentru noi adulţii e incredibilă. Ei nu mai văd o motivare pentru acel bun-simţ care ar trebui să constituie baza pentru viitoarea educaţie morală şi civică.

Şi aşa, sunt tot mai mulţi cei care se răzbună pe societate în toate modurile care le trec prin cap, de la a fura de la oricine orice, la nepăsarea pentru problemele de mediu, pentru curăţenia pe stradă, pentru tot ce ţine de comunitate.