A apărut, cu câteva zile înainte de Ziua Naţională, la unele posturi de televiziune şi prin presa scrisă, această lozincă, ce caracterizează atât de bine vremurile, dar mai ales oamenii.
Lozincă lansată de oameni de presă care, şcoliţi „democratic”, educaţi „democrat-patriotic”, semianalfabeţi cu şcoli superioare şi teancuri de diplome la dosare, copiază „democratic” lozinci de demult (şi de care credeam că am scăpat demult!), ca „viitorul de aur al patriei, copiii”.
Nişte „copii-îngeraşi” râd, ţopăie şi urează ţării: „Românie, să creşti mare!” Ce logică ar putea avea o asemenea urare? Niciuna, pentru că România nu poate „creşte mare”: nu-şi poate mări suprafaţa, deoarece nu-i permit graniţele; nu poate creşte pe verticală în sus, pentru că s-au căţărat pe blocuri, pe coşurile fabricilor, pe turnuri, pe casele oamenilor hoţii care au jefuit tot ce au putut şi nu au ridicat în loc decât câteva blocuri de sticlă şi vile ce se-nvârt după soare, proprietăţi personale; nu ar fi bine să crească nici pe verticală în jos, pentru că asta ar însemna s-o-ngropăm de tot... Şi atunci, cum să crescă România mare?
Semianalfabeţi cu diplome, necunoscători ai istoriei patriei lor, ai sacrificiilor făcute de generaţii pentru a o împlini (pentru că şcoala „democratică” a şters din paginile cărţilor chiar şi istoria acestei naţii!), nefiind în stare să spună ceva despre Ziua Naţională, au dezgropat o lozincă veche, au „democratizat-o” şi au lansat-o, mizând pe impactul sentimental asupra oamenilor la vederea „copiilor-îngeraşi”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu