Libia

A început un nou conflict, Libia a fost atacată ieri de armatele "coaliţiei" (Franţa, Marea Britanie, Canada, Spania, Italia şi Statele Unite). Probabil ca să mai salveze un pic aparenţele pacifiste ale ilustrului conducător, SUA susţin că nu au decât un rol de "suport", deşi cele 110 rachete Tomahauk lansate de pe navele americane au făcut mai multe pagube decât avioanele celorlalte state implicate.

Gadhafi este un dictator, a făcut atentate şi a ridicat şantajul la nivel de politică de stat, a înăbuşit cu violenţă opoziţia internă, este adevărat. Cu toate astea, intervenţia "pentru salvarea poporului libian", în sprijinul unor formaţiuni paramilitare care dispun inclusiv de armament greu (de unde oare?), din partea unor state care l-au tolerat şi chiar sprijinit pe Gadhafi până mai ieri, mi se pare culmea nimicniciei. Intervenţia aceasta este mai trasă de păr decât cea din Iugoslavia de acum ceva vreme, şi înseamnă încă o "extindere", o "adaptare" a dreptului internaţional la interesele corporatiste.

Pentru că este de fapt lupta pentru petrol cea care a deschis un nou front în nordul Africii. Şi având în vedere că mai sunt câteva decenii până la epuizarea rezervelor, nu vreau să mă gândesc cum va fi prin 2030-2040 - dacă va mai fi ceva...

Somnul naţiunii

Ieri seara a fost unul din puţinele momente în care n-am fost total de acord cu Mircea Badea. Părerea lui tranşantă şi negativă despre comportamentul poporului român în general vă este, poate, cunoscută.

Faptul că o parte importantă a populaţiei României este îndobitocită de telenovele şi paralizată de frica pierderii şi a salariilor de mizerie actuale este o chestie incontestabilă, după părerea mea. Pasivitatea de care au dat dovadă românii de fiecare dată când se anunţau noi şi noi tăieri de salarii, creşteri de taxe, înrăutăţirea condiţiilor de lucru, frizează masochismul. În privinţa aceasta, şi a faptului că "ne merităm soarta", sunt de acord cu Mircea Badea.

Dar, sunt alţii care şi-ar merita o soartă mult mai crudă şi care poartă o vină importantă pentru starea de astăzi a naţiunii. Faptul că oamenii nu răspund chemărilor la miting ale sindicatelor, de exemplu, este urmarea comportamentului liderilor sindicali, care în ultimii 20 de ani n-au făcut decât să dezamăgească sindicaliştii şi pacturi cu guvernele... Apoi, este într-adevăr frica de pierderea locului de muncă, pentru că oamenii sunt reduşi la mizerie şi nu pot supravieţui câteva luni fără salariu. Mai este lipsa de solidaritate, care într-adevăr este o mare hibă a poporului nostru, din păcate cultivată şi exploatată de conducători atât la noi cât şi în alte părţi ale lumii, la alte popoare.

Soluţii? Vorba lui Mircea Badea, habar n-am... Singura care ar fi eficientă, trezirea naţiunii, pare utopică în acest moment.

Urgenţă nucleară

Urmăresc constant ştirile care vin din Japonia, din păcate foarte sărace în date concrete. Situaţia de la centrala nucleară Fukushima 1 s-a tot înrăutăţit în săptămâna care a trecut de la devastatorul cutremur urmat de tsunami. Ştiu - situaţia este una extremă, condiţiile de lucru pentru echipele de intervenţie foarte dificile, problemele tehnice sunt mari - DAR, având în vedere că avem 3 reactoare ale căror nuclee sunt în curs de topire, 4 depozite de deşeuri radioactive a căror situaţie este între neclară şi foarte gravă, nu era momentul de ezitări!

Să ni se spună că 50-200 de oameni pot ţine sub control situaţia, că 30 de tone de apă aruncate din elicopter ar întârzia semnificativ procesul de încălzire, că s-a tras un cablu de curent de 1,5km dar nu se ştie care e starea pompelor de urgenţă a reactorului, sunt chestii strigatoare la cer!!! La naiba, s-a pornit de la nişte probleme de medie gravitate şi s-a ajuns într-o săptămână la o situaţie potenţial mult mai gravă decât accidentul de la Cernobâl!

Încep să cred că Japonia, cu toate zecile de reactoare în funcţiune, nu are o forţă de intervenţie pentru urgenţe nucleare. Au lăsat totul în seama firmelor private care deţin centralele, firme care evident nici ele nu sunt pregătite (deşi poate prin contracte ar fi fost obligate să fie) pentru urgenţe majore.

Ceea ce nu înţeleg este comportamentul guvernului japonez. Trimiteţi, oameni buni, nişte sute de mii de oameni (ca să poată lucra în schimburi de maxim 1-2 ore din cauza dozelor mari de radiaţii), armata, echipamente, tot ce aveţi ca să evitaţi un dezastru! Nu un elicopter care a aruncat 4 găleţi de apă şi nişte pompieri să stropească reactoarele! Nu mai aşteptaţi să rezolve TEPCO situaţia, pentru că degeaba îi amendaţi dup-aia daca s-a dus naiba jumătate din ţară!

Universitatile

Sa zicem ceva si despre situatia din Romania. Dupa doi ani de blocare ilegala a concursurilor pentru normele vacante in mediul universitar (ilegala pentru ca universitatile sunt finantate pe numarul de studenti, prin urmare posturile didactice nu sunt posturi bugetare in sensul ordonantei respective), s-a anuntat cu mare tam-tam de catre marinimosul ministru Funeriu, in decembrie anul trecut, ca "se deblocheaza posturile".

Problema este ca desi ordonanta care stabilea deblocarea posturilor pana la nivelul de lector a fost data in decembrie 2010, inca nu s-au dat normele de aplicare a respectivei ordonante - ceea ce face imposibila pornirea concursurilor de catre universitati. Iar in curand va fi prea tarziu pentru organizarea concursurilor in acest semestru, in vederea incadrarii incepand cu semestrul I al anului universitar 2011-2012.

Bataia de joc continua, dragi tovarasi!

Probleme in Japonia

Am fost de vineri incoace martorii tragediei care are loc in Japonia. Dupa un cutremur de intensitate extrema, valuri tsunami care au ras de la fata pamantului totul pe mai multi kilometri de la tarm, a urmat alerta nucleara. Neincrederea pe care am avut-o de la inceput in onestitatea "oficialilor" care asigurau ca totul e OK cu reactoarele nucleare a fost confirmata cu varf si indesat in aceste zile. Asta nu inseamna ca as aprecia alarmismul mass-media, care a facut din "pericolul nuclear", "teroarea nucleara" etc calul de bataie pentru cresterea audientei - dar trebuie sa recunoastem ca nici sefii japonezilor nu sunt cu mult mai sus decat ceilalti conducatori ai lumii. Sub proasta, eterna scuza a "evitarii panicii" dau atat de putine informatii de la centrala nucleara Fukushima incat alimenteaza speculatiile si teoriile conspirationiste.

Cat despre reactia "cercurilor verzi" din Europa, mi se pare stupida si deplasata. Energia nucleara este necesara acum si va deveni tot mai necesara in urmatoarele decenii, cand resursele de petrol se vor apropia de sfarsit. Sursele alternative (in special solara/eoliana) sunt fiabile pentru zone izolate, uz casnic si o fractiune de cateva procente din productia totala de energie - NU mai mult - dragi ecologisti germani, fabricile BMW si Mercedes nu pot functiona doar cand e soare afara!

Din nou, trebuie sa ne dam seama de realitate: anual mor in lume sute de mii de oameni din cauza afectiunilor datorate direct sau indirect productiei de energie electrica din hidrocarburi (carbune, petrol, gaz). Pe acestia nu-i numara nimeni. De bine-de rau, dozele de radiatii pot fi masurate destul de precis, iar nivelele de la care devin periculoase sunt cunoscute, spre deosebire de cele de fum si microparticule... In plus, in jurul centralelor nucleare sunt zone de excluziune si zone mai extinse unde se fac exercitii pentru stari de urgenta, evacuari in caz de pericol etc - ganditi-va acum la termocentrala de cartier si la mirosul de ars pe care-l simtiti din cand in cand... O centrala nucleara, in functionare normala, nu produce practic deloc poluare - nici "clasica" nici radioactiva. Incidentele sunt mult mai putine si mult mai mediatizate la centralele nucleare.

Acestea fiind spuse, cred ca populatia ar trebui sa fie constienta de marile avantaje ale energiei nucleare de fisiune (despre fuziune din pacate nu sunt sanse sa vorbim ca sursa de energie pana dupa 2050) fata de hidrocarburi, sa incerce sa inteleaga riscurile tuturor modalitatilor de producere a energiei si sa determine in acest fel o mai mare transparenta de la autoritati in cazuri limita (cum este cel din Japonia acum).

Africa

Unele din imaginile care s-au perindat zilele acestea pe ecranele televizoarelor mi-au amintit de Revoluția Română, de spaimele și speranțele din acele zile de decembrie... Este vorba, bineînțeles, de evenimentele din Egipt, care au culminat cu retragerea unui dictator care ar putea fi cel mai bogat om din lume.

Astă-toamnă am fost în Argentina - după criza extrem de grava de acum câțiva ani, în multe aspecte mi-a amintit de România anilor '90...

Care este legătura? Evenimentele de acum din Africa, lanțul de revolte și revoluții din mai multe țări, amintesc de ce s-a întâmplat în estul Europei acum douăzeci de ani. Europa a devenit atunci liberă, cu sprijinul Vestului bineînțeles. Din păcate acum, după două decenii, ne dăm seama că devenim tot mai mult un teren de probă pentru politicile FMI, care au dus, mai devreme, la colapsul unor țări din America de Sud.

Problema este că există încă, în pofida declarațiilor mai-marilor lumii, un conflict puternic între Est și Vest. Este naiv cine își închipuie că odată cu sfârșitul ”războiului rece” s-a încheiat și acest conflict - el a trecut doar preponderent pe plan economic. Prin urmare, pentru ”confruntarea finală” cu superputerile emergente din Est (orice formă va îmbrăca această confruntare), Vestul are nevoie de surse ieftine de materii prime și forță de muncă: America de Sud și Africa. Și de piețe: aici se adaugă și Europa de Est, deja secătuită de resurse și cu o mână de lucru deja necompetitivă ca preț.

Pentru aceste scopuri a fost Africa ținută ”în beznă” până în prezent, pe banca de rezerve... Acum să vedem ce se mai întâmplă... Nu mai sunt așa idealist ca-n '89 și ca egiptenii în aceste zile...

„Retragerea”, sau „Loveşte şi fugi!”

„E criză mondială!”

Se repetă zi de zi, ceas de ceas acest pretext, folosit de „haitele” de hoţi ce prăduiesc de peste 20 de ani această ţară, pentru a ascunde crudul adevăr: jaful sistematic dinăuntru ne-a adus în situaţia de acum şi nu criza dinafară! Şi, deşi nu era greu de văzut şi înţeles acest lucru nici înainte, a devenit mult mai evident în ultima vreme, când tot mai multe ţări din Europa şi din lume au depăşit deja criza, în timp ce noi ne afundăm din ce în ce mai tare! Spre nenorocul nostru, jaful dinăuntru şi criza de afară au ca elemente comune lăcomia şi nesimţirea fără limite, care fac din posesorii acestor „calităţi” creaturi inferioare chiar şi celor mai feroce animale, care au totuşi, „bunul simţ” de a nu ucide mai mult decât consumă!

Terminând, în mare parte, ceea ce se putea fura „la vedere” de prin ţară, ultima „haită” a găsit o cale ceva mai subtilă de a fura: „Luăm bani de-afară (adică ne împrumutăm, dar nu noi, ci ţara!), îi ascundem prin bănci, apoi îi trecem prin nişte firme-fantomă (zicem că i-am investit, chiar dacă rezultatele acestor investiţii nu se văd nicăieri!) şi de-acolo, direct în conturile noastre!”

Faptul că naţia, parcă drogată, nu întreabă de ce nici măcar a zecea parte din aceşti bani nu se regăseşte în economia reală, le permite hoţilor să-şi dea pe faţă nesimţirea şi dezinteresul pentru soarta celor deja săraci: le scad acestora salariile, le anulează orice sprijin celor mai defavorizaţi, în totalul dispreţ al legilor şi al drepturilor constituţionale! Ceea ce este însă cu mult mai grav este faptul că au luat oamenilor până şi speranţa într-un viitor al urmaşilor lor, căci restituirea banilor împrumutaţi şi a dobânzilor puse de „cămătarii” internaţionali va sărăci acest popor pentru mai multe generaţii de acum înainte!

Iar atunci când, totuşi, se mai găsesc şi cetăţeni mai „trezi”, care protestează împotriva jafului şi nesimţirii, din „haită” răzbate aroganţa: „Pot să mai intre încă o mie de profesori în greva foamei, tot nu se schimbă nimic”, sau „Ar putea conta protestul a cel puţin cinci milioane de oameni” şi aşa mai departe.

„Capul haitei” actuale, constatând efectele inundaţiilor catastrofale din acest an (şi asta abia la 10 zile după ce muriseră şi nişte oameni, căci el fusese ocupat cu „citirea unor legi, foarte importante şi urgente”!), a găsit de cuviinţă să-i certe pe nefericiţii rămaşi în viaţă, pentru că nu-şi asiguraseră locuinţele şi celelalte bunuri, fără să-l intereseze faptul că ei erau deja prea săraci pentru a face acest lucru; altfel, o mulţime de bănci (adică „vizuine” în care sălăşluiesc „rezervele haitei”!) abia aşteptau să le asigure bordeele! Până şi cei morţi erau vinovaţi, pentru că-şi făcuseră casele prea aproape de apă, iar vecinii lor mai tineri erau vinovaţi pentru că nu îi ajutaseră să scape! Oricum, tuturor trebuie „să le iasă din cap că vor mai primi vreun ajutor de la stat”, singura soluţie rămâne „solidaritatea”!

Solidaritatea celor jefuiţi, pentru depăşirea crizei şi salvarea „Iubitei Patrii” ... „Iubită”, cât o mai fi ceva de jefuit prin ea şi cât o mai suporta naţia „haitele” de hoţi, care şi-au pregătit deja „Retragerea”: şi-au depus averile în bănci străine, şi-au cumpărat proprietăţi în străinătate, şi-au trimis copiii la studii peste mări şi ţări! Cum să-i mai intereseze învăţământul românesc? Dar starea sistemului de sănătate de ce i-ar mai interesa, atât timp cât ei şi toate neamurile lor se pot trata în străinătate şi nu vor risca niciodată să moară pe masa de operaţie, pentru că medicamentele s-au terminat demult şi cei mai buni medici şi-au luat lumea în cap, nemaiputând suporta mizeria şi bătaia de joc în care sunt obligaţi să trăiască în ţara lor? De ce i-ar mai interesa limba şi cultura română, atât timp cât ei sunt demult pregătiţi să vorbească alte limbi şi să slujească alte culturi?

De unde am plecat? Unde am ajuns?

Sătui de promisiunile deşarte ale comunismului, a cărui „fericire” se profila la orizont („acea linie care se tot îndepărtează, atunci când te îndrepţi spre ea”!), oamenii acestei ţări s-au hotărât, spre sfârşitul lui 1989, să schimbe ceva. Nu mai voiau să fie siliţi „să mănânce raţional”, sau „să mai pună o haină în plus” atunci când era frig în casă, pentru a face economii din care să se plătească datoriile către „cămătarii” internaţionali, datorii ale căror dobânzi începuseră să-i sugrume; nu mai voiau să fie siliţi să trăiască şi să muncească în ţara lor, voiau să vadă cum se munceşte şi cum se trăieşte şi în alte părţi ale lumii; nu mai voiau să fie siliţi să înveţe carte şi o meserie, care să asigure fiecăruia un loc de muncă potrivit pregătirii lui, voiau să fie lăsaţi liberi să-şi afirme capacităţile şi virtuţile în faţa lumii; nu mai voiau să fie siliţi să creeze şi să consume numai cultură naţională (cea dinafară fiind catalogată drept „comercială”), voiau să cunoască şi alte culturi ale lumii în care trăiau.

Lumea reală era însă cu totul altfel decât îşi închipuiau ei şi, în plus, spre nenorocul lor, „anticomuniştii” ajunşi la putere o cunoşteau foarte bine! Ştiau, deci, şi cum să profite de binefacerile „noii lumi” şi cum plătesc ceilalţi pentru ele: acum avem şi noi multimilionarii şi miliardarii noştri, ca orice ţară capitalistă care se respectă şi, în compensare, 20 de milioane de oameni mai săraci decât în anul 1989! Chiar dacă nu din aceleaşi motive, mâncăm din nou „raţional”, am mai pune o haină pe noi când ne e frig, dar nu o mai avem nici pe aceea, stăm din nou închişi între graniţele noastre, fără speranţa ca noi, copiii şi, poate, nepoţii noştri să poată vedea lumea de afară, nu mai învăţăm carte, pentru că oricum nu găsim locuri de muncă potrivite pregătirii, facem subcultură, căci cultura noastră a fost deja în parte vândută, în parte distrusă, ...

Şi cercul se închide!

„Comunismul”, tinerii şi „Capitalismul”

A existat comunism în România? Nu!

Există capitalism în România? Nu!

Prinşi între comunismul care nu a existat şi capitalismul care nu există încă, tinerii români de astăzi îşi dau cu părerea, cu mare vervă, asupra a ceea ce a fost, ce este şi ce va fi! Neascultarea, specifică vârstei, le „interzice” tinerilor înţelegerea unei epoci pe care n-au trăit-o, ca şi pe a celeilalte, care încă nu s-a „stabilit” pe aceste meleaguri! Lipsa comunicării cu cei care i-au crescut, în vremuri grele, îi face pradă uşoară pentru escrocii care au vândut până de curând părinţilor lor „gogoşile” viitorului de aur, comunist, al lumii, iar acum le vând lor „gogoşile” fericirii capitaliste, pe cale a se împlini! Sunt aceiaşi escroci care, după ce zeci de ani au îndrugat poveşti despre dezastrele umanitare capitaliste, povestesc acum despre dezastrele umanitare comuniste!

Nu degeaba se face tot posibilul pentru a submina autoritatea părinţilor, a cadrelor didactice şi a oricui ar putea avea vreo influenţă educativă asupra copiilor şi tinerilor! De unde să afle tinerii de astăzi câţi deţinuţi de drept comun au devenit „eroi”, succesiv, ca luptători „antiimperialişti” şi-apoi „anticomunişti”? Doar n-au să afle chiar de la ei, cei care au considerat că li se cuvine, în virtutea trecutului lor, „să construiască”, de fiecare dată, „o nouă Românie”!

Şi când te gândeşti ce ar fi putut realiza această ţară şi acest popor, dacă ar fi reunit cele două puteri de care vorbeşte Euripide: „Puterea celor tineri stă în forţă, a celor bătrâni în chibzuinţă”; adică, dacă elanului tineresc ce a dus la înlăturarea unui regim dur şi nemilos, i-ar fi urmat ascultarea necesară pentru a răspunde unei întrebări simple şi legitime a bătrânilor: chiar trebuie să acceptăm o viaţă de mizerie a copiilor noştri, pentru că noi am trăit o viaţă de mizerie?

Pentru că, de fapt, asta facem atunci când nu avem nici o reacţie la „lozinci” de felul: „Nu putem consuma mai mult decât producem!”, „Ca şi acasă, pentru a avea ceva mai bun, mai întâi trebuie să facem economii, să reducem nişte cheltuieli!”, „Ca să o ducem mai bine, întâi trebuie să o ducem mai prost!”. Toate acestea şi oricare altele de acest fel, pot fi uşor respinse cu argumente simple, de bun simţ: pentru a nu consuma mai mult decât producem, trebuie să avem bunul simţ să consumăm fiecare membru al familiei mai puţin, nu unul să facă risipă şi să ceară celorlalţi economii; acasă nu restrângem cheltuielile pe termen nelimitat, ne restrângem „pretenţiile”, dacă acestea ne cer sacrificii pentru toată viaţa; ar fi o culme a mărginirii (şi nici n-ar fi sănătos!) să te rezumi la a mânca pesmeţi timp de zece ani, sperând că astfel vei putea mânca numai icre negre în următorii zece ani.

„Nostalgicii comunismului”, aşa cum sunt catalogaţi cei care încă visează la o viaţă mai bună, nu vor de fapt decât un trai decent pentru urmaşii lor, indiferent de orânduire!

Solidaritate! ... ... Dar nu pentru „Dulăi”

Pentru a-şi ascunde crimele săvârşite, nu puteau avea un noroc mai mare şi nu puteau găsi un prilej mai bun decât criza mondială, „Dulăii” care au dus în ultimii 20 de ani această ţară cu secole în urmă! Criză a cărei realitate nu poate fi contestată (deşi poate fi imputată!), dar care nu a întors toată omenirea cu secole în urmă! Criza noastră era, oricum, pe cale de a erupe!

Jaful care a adus ţara în stare de faliment putea fi oprit şi amendat, „Dulăii” puteau fi opriţi; „iuţeala de mână şi nebăgarea de seamă” au fost însă aliaţii de nădejde ai acestora: trecerea cu repeziciune a dezastrului în seama „crizei mondiale” şi inerţia milioanelor de „căţei”, obişnuiţi de secole, chiar de milenii, cu jaful, mizeria şi traiul la limita supravieţuirii!

Am avut o ţară bogată, dar ne-am bătut şi ne batem joc de bogăţiile ei; oameni adevăraţi au îmbogăţit-o cu valori culturale, cu nimic mai prejos de cele ale altor ţări, dar ne-am bătut şi ne batem joc de ei şi de munca lor. Am dat bogăţiile acestei ţări pe mâinile unor criminali, care au călcat şi calcă în picioare tot ce ar trebui să avem mai sfânt: ţara, limba şi cultura noastră, construite nu numai cu muncă, ci şi cu nenumărate jertfe!

Şi vin acum aceşti „Dulăi”, aceşti trădători de ţară şi de neam, să ne ceară solidaritate, pentru salvarea ţării! În ce ar consta această „solidaritate”, în viziunea lor? În împărţirea „echitabilă” a sărăciei, evident, că doar n-or fi atât de proşti încât să dea înapoi ţării şi poporului ceea ce le-au luat „cu sacrificii”, „prin munca lor cinstită, de câte 16 şi chiar 20 de ore pe zi”, „pentru binele ţării şi al oamenilor ei” ...!

Solidaritate, da! Dar nu pentru „Dulăi”!