Bugetari și performanță

Se nimerește câteodată să ascult la radio emisiunea lui Moise Guran, să-l mai văd întâmplător la televizor și costat că de foarte multe ori sunt de acord cu raționamentele lui, mi se pare că „are dreptate, dom'le”!

Ieri am auzit însă la radio un comentariu în care mi-au sărit în ochi (urechi de fapt) două lucruri pe care le consider total eronate. Așa că n-am putut să le las necomentate pe blogul lui și reiau și aici respectivul comentariu (poate puțin extins).

1) Spune de salariile bugetarilor și de o corelare necesară cu performanțele. E greu să pui in cifre performanțele învățământului. Au fost multe experimente educaționale eșuate în istorie și asta nu s-a văzut decât după mulți ani. Dacă el crede că peste 10 ani vom mai avea profesori capabili să scoată niște generații competitive, menținând salariile de acum până când profesorii vor dovedi prin cifre performanța, eu sunt convins ca greșește. Cred că niște salarii decente sunt primul pas pentru a fi un pic de competiție la intrarea în sistem, pentru a avea măcar o șansă de performanță! O condiție necesară (nu și suficientă, e drept) pentru performanță este de a avea profesori capabili din punct de vedere intelectual și pedagogic de performanță...

2) Ca un exemplu de contraperformanta în sistemul bugetar dă Spitalul de Arși, cu acel procent de 30% oameni dintre raniții din clubul Colectiv care au murit datorită unor infecții contractate în spital. Aici face statistica numerelor mici, care NU este relevantă! În plus, la spitalul cu pricina au ajuns cazuri foarte grave, riscul acestori infecții există oricum în asemenea cazuti oriunde în lume, iar a socoti procente pe un accident și nu pe câțiva ani măcar este total eronat. Da, viața unui om este oricum neprețuită și poate părea cinic că statistica se face pe numere și perioade mai mari, dar ăsta este adevarul, că doar de pe acest caz nu se pot trage concluzii pe baza unei statistici.

Gânduri de decembrie...

Am vrut să scriu după tragedia din Colectiv, dar m-am gândit că e mai bine să las un pic de timp să treacă. Nu pentru că rănile sufletești s-ar putea vindeca, ci pentru că e bine să nu uităm, să mai fie și oameni care să vorbească despre asta după emoția primelor știri... 

Au fost manifestări de stradă, a căzut un guvern (care era oricum pe ducă, de fapt). S-a manifestat împotriva clasei politice în general, dar în momentul de față lipsesc alternativele, lipsește „noua clasă politică”. Politicienii noștri din ultimii 25 de ani n-au vrut să împartă cu nimeni „pricopseala” (adeseori penală) și n-au permis prin preajma lor decât „învățăcei” cu capacități intelectuale mai reduse, pe care să-i poată controla și care doar să copieze ceea ce faceau ei...

Din păcate însă putregaiul este mult mai adânc. Din păcate această clasă politică de care ne-am săturat este emanația unei situații deplorabile în societate, care s-a adâncit după 1989 în mocirla consumismului și a unui fel de „proto-capitalism” în care mare parte din marele capital s-a acumulat prin furt și călcând pe cadavre. Oportunismul și „ciupeala” existau și înainte de revoluție și aceste metehne s-au transmis și au găsit teren propice pentru a crește nemăsurat după revoluție... Iar marea problemă este că acestea există la absolut toate nivelurile. 

Ultimele știri și întâmplări, unele de la ziua națională 1 Decembrie, nu prea lasă loc de speranță!

Mulți fură sau distrug sau fac rău celorlalți pur și simplu, fără să realizeze că au un comportament deviant, cu naturalețea prostiei și nesimțirii totale. Ce poți să mai zici când oameni bătrâni se înghesuie să fure banderole cu tricolorul de ziua națională? Sau când te trezești cu o pungă cu cârnați stricați în fața geamului, aruncată de vecinul de mai sus, sau când constați că unei concetățean i s-a părut utilă emblema de la mașina ta și a smuls-o de la locul ei?!...

Deci, urări de bine de 1 Decembrie nu pot de data asta să transmit decât unei părți din cetățenii acestei țări, acelora care nu calcă în picioare drepturile altora, acelora care nu fură și se comportă ca oamenii într-o societate umană. 

Expediție în necunoscut

România este țara care poate să-ți producă surprize oricând, poți să descoperi lucruri noi tot timpul, experiențe extrem de interesante te așteaptă (sau te pândesc) la tot pasul. Tocmai am pornit într-o lungă expediție dintr-o parte în alta a patriei. Drumul cu CFR, care dura pana mai deunăzi „doar” 12 ore (acum 15 ani dura doar 10 cu rapidul), durează în luna octombrie 15 ore. Plus foarte probabile întârzieri. Bine, și care-i surpriza, știm că viteza medie de rulare pe căile ferate în România tot scade pentru că nu se fac reparații, că am ajuns la 40km/h de la vreo 60 în '90.

Chestia incredibilă a fost însă când, la urcarea în tren, însoțitorul de vagon habar n-avea dacă în lungul său drum către Satu Mare, vagonul respectiv trece prin Oradea - Carei sau pe partea cealaltă, pe la Dej - Baia Mare. Deci omul nu știa dacă stația la care coboram eu era sau nu pe traseul lui (fiind însă pe traseu anterior modificării de orar). Până la urmă s-a lămurit, rămâne de văzut daca e chiar așa și ora la care ajungem, că întârziere a fost deja un sfert de oră de la plecare.

O „călătorie de vis cu CFR” (cum ziceau într-o reclamă) care seamănă tot mai mult a expediție în necunoscut, ca la safari, știm că plecăm spre nord, dar nu-i sigur nici unde ajungem nici când, totul e la voia sorții. Și ne mai mirăm că dă faliment CFR-ul! Păi cum să nu dea faliment când e sabotat din interior, în mod atât de evident! Eu tot văd înrăutățiri ale condițiilor de transport, prețuri tot mai mari, durate tot mai mari, și la un moment-dat probabil, ca milioane de alți români, voi renunța la mersul cu trenul. Și e păcat să renunțăm la un mijloc de transport care putea fi rapid, comod, ieftin și mult mai ecologic decât mașina personală. Și renunțăm din păcate din lenea de a întreține o rețea destul de extinsă de cale ferată pe care o avem deja! Așa cum am renunțat la irigații și acum ne gândim că ne-ar trebui câteva zeci de miliarde să le refacem, că erau bune fir-ar să fie!

Refugiați

Cu riscul de a stârni niște critici, vă întreb: oare de ce trebuie să primim în Europa sute de mii (potențial milioane) de refugiați din Siria? Odată porțile deschise pentru 160.000 anul acesta (conform ultimelor decizii sau estimări C.E.) nu văd de ce nu ar fi încurajați să încerce și mulți alții. Dja sunt mii pe zi care bat la porțile Europei...

De ce nu se poate rezolva acolo la ei problema? Măcar parțial, astfel încât să nu mai fie fuga singura șansă de supraviețuire pentru milioane de oameni? De ce la atâtea alte războaie nu au fost valuri de refugiați în Europa și acum sunt?

Această „criză” este extrem de ciudată din multe puncte de vedere. Nu am nimic în general împotriva niciunei națiuni sau religii, dar chiar nu înțeleg de ce trebuie sa importăm în felul ăsta, forțat, în Europa atâția refugiați. Pentru că este evident că se zgândărește astfel naționalismul latent în măsură variabilă în multe state europene: acești nou-veniți vor fi priviți cu suspiciune și uneori tratați rău fără vreun motiv, mulți dintre ei poate din cauza asta se vor radicaliza și vor face acte necugetate, pentru ca asta să-i întărâte și mai mult pe europenii gazdă, creîndu-se un cerc vicios al urii...

Deci, ce dorim? Să recrutăm apoi o armată de „cruciați” europeni îndârjiți împotriva altor nații/religii, ca acum sute de ani? Chiar mi se pare inconștientă politica actuală europeană în privința „crizei refugiaților”...

Un sfert de veac

Iată că aniversăm 25 de ani de la Revoluția din decembrie 1989... Un sfert de secol de așa-zis capitalism, așa-zise reforme, așa-zisă dezvoltare, și lista ar putea continua... Nu pentru că marea majoritate a oamenilor n-ar fi vrut cu adevărat o schimbare atunci, nu pentru că nu s-ar fi putut.

Am aruncat o privire peste ce scriam în 2009, când aniversam 20 de ani de la Revoluție. Scriam mult, cu dezamăgire pe alocuri, dar cu entuziasmul proaspătului întors în țară care credea că mai e o speranță. Nu m-am „vindecat” de tot în privința asta, încă mai cred. Dar scriu mai puțin, pentru că nu prea mai cred în vorbele declamate într-un ungher al giganticului Internet. 

Sunt și acum, la 25 de ani, multe lucruri care nu merg în România, iar despre ce-a fost în 1989 rămân multe, multe necunoscute. Din nou, în 2014, poporul a votat schimbarea - cu multă speranță, ca și în urmă cu un deceniu. Poate că de data asta nu va mai fi atât de dezamăgitoare această schimbare... 

Produse globale...

Uneori îmi vine curiozitatea să mă uit pe etichetele produselor alimentare pe care le cumpăr și recent am făcut două „descoperiri” interesate. 

Prima este o anumită miere de albine („A...a carpatină”). Deși insecta este, zice-se, carpatină, și pe borcan e scris mare numele unui apicultor (român) cu 40 de ani experiență, într-un colț pe etichetă găsim scris „Amestec de miere provenită din UE și din afara UE”! Deci de oriunde din lume, sistem solar, galaxie. M-a făcut curios să citesc și „fine print”-ul de pe etichetă culoarea cam închisă față de cum știam eu c-ar trebui să arate o miere provenită din flori de tei (pe etichetă scrie mare ”Tei”, dar apoi nici o mențiune c-ar fi într-adevăr miere din tei).

Să trecem la al doilea produs, și mai interesant: salata de icre. Vedem scris mare pe cutie Crap sau alte tipuri de pește. Ceea ce, cum rezultă dacă citim compoziția, nu înseamnă nicidecum „icre de crap”! Nu, în compoziție sunt „icre de tarama”, câteva procente, apoi de 4 ori mai puțin „crap afumat”. Foarte convenabil pentru creșterea profitului, aș zice... După această descoperire am căutat prin magazine și am găsit aceeași „combinație” cu tarama la mai mulți producători - niciunul nu vinde „icre de crap”.

1 Decembrie

A mai trecut un an... Cu bune, cu rele, să sperăm că următorul cu mai multe bune și mai puține rele...

La mulți ani, frați români!

Justice for all

A trecut și turul 2! Cu o surpriză de proporții, pentru mine cel puțin. Eram sigur că rezultatul se știe deja, și iată că nu a fost așa.

Ce m-a uimit însă și mai mult este ce s-a întâmplat în săptămâna de după alegeri - imboldurile lui Panzer Klaus către parlamentari, care s-au conformat imediat și mai mulți dintre ei au rămas fără imunitate parlamentară. Nu speram în chestii bune de la noua schimbare... Dar dacă măcar justiția ar începe în sfârșit să funcționeze, după 25 de ani de la Revoluție, ar fi extraordinar, ar însemna în sfârșit că am pornit în direcția bună!

Rămâne de văzut. Dar am început din nou să fiu optimist. Cine știe, poate că se poate totuși...

Vot

Pentru prima dată m-am gândit serios să nu merg la vot duminică. Parțial din cauză că iar ar fi fost vot „contra” unora, nu „pentru” cineva, pentru că din nou candidații sunt aceleași fețe cunoscute, aceeași „clasă” politică josnică, fără pic de clasă... În plus, campania electorală (afișele văzute din mers pe stradă, pentru că nu am considerat că merită să pierd timpul la televizor) m-a scârbit cu aspectul comunistoid și pe alocuri voit obscen. 

Eram avocatul anulării votului: te prezinți și pui câte ștampile poți, așa le arăți că te interesează soarta țării, dar nu găsești între candidați nici o persoană demnă de a primi votul tău (nu dai buletinul gol, pentru că atunci e prea simplu să fie pusă ulterior ștampila). Dacă ar fi la niște alegeri 80% prezență la vot și 80% din voturile exprimate ar fi anulate, ar fi un mare „marș!” adresat politicienilor noștri extraordinari... Problema cu abordarea asta e următoarea: (1) niciodată nu vom fi destui care să facem așa și (2) sunt metode atât de primitive de furat la vot în această țară încât nu pot fi contracarate - e la fel de simplu să-ți fie falsificată semnătura dacă nu mergi la vot sau să fie înlocuit sacul care conține buletinul tău de vot cu altul cu buletine pre-ștampilate „cum trebuie”... 

Până la urmă am mers la vot, dar doar pentru că școala cu secția de votare este chiar lângă blocul în care locuiesc. Mai mult de 100m nu m-aș fi deplasat... M-am dus și pentru că după-amiază începuse deja să se audă de dificultățile de a vota din străinătate - pentru că evident, știu și „ei” că din diaspora nu prea votează lumea cu știm noi cine... Și am zis, atunci, hai sa mai fie un vot „contra” în plus de-aici din țară (cu riscul de-a fi falsificat, oricum).

Chiar e nevindecabilă țara asta?...

Învățământ

Ați auzit probabil despre scandalurile din învățământ din ultima vreme. Că se dau bani (de parcă n-am ști), că termină unii clasa a 12-a încă analfabeți, că unde-i calitatea, etc. S-a mai intodus în discuție și problema meditațiilor, un lait-motiv al ultimilor 20 de ani, pentru momentele în care politicienii simt nevoia să mai arunce cu niște noroi în profesori. 

Dar știați de exemplu că, la ordinul (nescris!) al inspectoratelor școlare, se cer bani elevilor pentru diplome? Da, pentru diplomele astea, ale învățământului obligatoriu și gratuit! Dacă profesorii refuză să-i ceară elevilor, li se dau calificative proaste de la direcțiune, primul pas spre datul afară. 

Iar directorii, la rândul lor, sunt amenințați acum de primării (conduse în bună parte de niște analfabeți) că vor fi destituiți dacă îndrăznesc să ceară bani. Că așa a zis șefu' de la partid. Dar că primăriilor puțin le pasă de școlile pe care le au în grijă, asta nu mai contează acum! 

Bine că se lucrează la un cod de etică pentru profesori! Dați, domnilor politicieni, ăia 6% pentru educație, așa cum ar fi legal, după care abțineți-vă să-i furați până să ajungă în școli și în niște salarii decente în învățământ, și veți vedea că nu se vor mai cere bani părinților pentru fondul școlii, fondul clasei, table, jaluzele, becuri, produse de curățenie, consumabile pentru imprimante/copiatoare, întreținere echipamente, etc. Și nici pentru cadouri. Cod de etică? Cine să-l facă, politicienii și cei din minister?!