Sărbători fericite!

Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, echipa Reforma Civică vă urează

Crăciun fericit!

şi
La Mulţi Ani!

Fie ca 2008 să vă aducă sănătate, mulţumire şi bucurii!
Şi să avem prilejul de a scrie şi despre întâmplări pozitive pe blog.

Spre binele şi fericirea noastră

Aflăm (fără surpriza la care pare că se aşteptau protagoniştii!) că PD şi PLD se unesc pentru a forma un nou partid. Pe lângă aberaţii de tipul: „Refacem alianţa DA”, „Creăm un pol de centru-dreapta puternic” şi altele de acest fel, apare pe un post TV un personaj care, prin nesimţirea cu care-şi exprimă „geniala” tâmpenie, depăşeşte orice limite: „Prin unirea celor două partide va creşte puterea de cumpărare şi nivelul de trai în România”!

„Ce are coada vacii cu ştampila primăriei?”, se întreabă românul... S-ar putea totuşi să aibă ceva mai mult decât are unirea despre care fusese întrebat personajul respectiv cu creşterea nivelului de trai! Şi, probabil, singura măsură ce se potriveşte afirmaţiei acelui „politician” este repetata afirmaţie din epoca trecută, la fiecare scumpire a unui lucru, sau la stabilirea unei noi raţii alimentare, că „totul este spre binele şi fericirea poporului”. Sau, poate chiar din aceasta şi-a „tras seva” şi „geniala” afirmaţie a partizanului fuziunii celor două partide?...

Românie, să creşti mare!

A apărut, cu câteva zile înainte de Ziua Naţională, la unele posturi de televiziune şi prin presa scrisă, această lozincă, ce caracterizează atât de bine vremurile, dar mai ales oamenii.

Lozincă lansată de oameni de presă care, şcoliţi „democratic”, educaţi „democrat-patriotic”, semianalfabeţi cu şcoli superioare şi teancuri de diplome la dosare, copiază „democratic” lozinci de demult (şi de care credeam că am scăpat demult!), ca „viitorul de aur al patriei, copiii”.

Nişte „copii-îngeraşi” râd, ţopăie şi urează ţării: „Românie, să creşti mare!” Ce logică ar putea avea o asemenea urare? Niciuna, pentru că România nu poate „creşte mare”: nu-şi poate mări suprafaţa, deoarece nu-i permit graniţele; nu poate creşte pe verticală în sus, pentru că s-au căţărat pe blocuri, pe coşurile fabricilor, pe turnuri, pe casele oamenilor hoţii care au jefuit tot ce au putut şi nu au ridicat în loc decât câteva blocuri de sticlă şi vile ce se-nvârt după soare, proprietăţi personale; nu ar fi bine să crească nici pe verticală în jos, pentru că asta ar însemna s-o-ngropăm de tot... Şi atunci, cum să crescă România mare?

Semianalfabeţi cu diplome, necunoscători ai istoriei patriei lor, ai sacrificiilor făcute de generaţii pentru a o împlini (pentru că şcoala „democratică” a şters din paginile cărţilor chiar şi istoria acestei naţii!), nefiind în stare să spună ceva despre Ziua Naţională, au dezgropat o lozincă veche, au „democratizat-o” şi au lansat-o, mizând pe impactul sentimental asupra oamenilor la vederea „copiilor-îngeraşi”.

„Nucleul dur” şi mişcarea browniană

A rezolvat preşedintele nostru şi problema prezenţei slabe a românilor la referendumul pentru votul uninominal! Soluţia pentru salvarea onoarei proprii este că societatea românească dispune de un „nucleu dur”, format din oameni interesaţi de politică. Care sunt puţini.

De la unul care a avut inconştienţa de a insufla copiilor „dragostea de şcoală şi de învăţătură” spunându-le că lui nu prea i-a plăcut şcoala şi a ajuns totuşi preşedintele ţării, era însă de aşteptat o asemenea „soluţie”: lumea din jurul lui se împarte în oameni care fac ca el şi oameni care i se opun. Cu simplitatea şi superficialitatea judecăţilor lui, nu putea găsi cauza reală a slabei prezenţe la urne: lehamitea celor pe care-i „conduce” pentru spectacolul jalnic la care asistă, după atâţia ani de la frumosul vis, dovedit efemer, ce i-a făcut să-şi jertfească fii şi nepoţii, cu miile!

Orbit de „geniala” găselniţă a „nucleului dur”, nici nu avea cum să vadă cât de „afânat” este în realitate „nucleul” lui: din sfertul alegătorilor prezent la vot, un alt sfert şi-a votat „primarul, preşedintele sau parlamentarii”, iar jumătate din cei rămaşi habar n-aveau în ce constă, ce bine le-ar putea aduce sau ce probleme ale societăţii noastre în derivă (pentru că tot ne „conduce” un marinar!) ar putea rezolva votul uninominal. Să nu uităm nici faptul că soldaţii sau poliţiştii au votat „ordonat”, contribuind la realizarea „nucleului dur”, egal cu ceva mai puţin de un sfert din numărul alegătorilor înscrişi în liste, că au votat în masă cei din străinătate (şi se recunoaşte, chiar oficial, că nu sunt puţini), care cunosc „realităţile” patriei lor „din auzite, nu din trăite” şi să nu uităm nici zecile de mii de rude şi acoliţi ai bandiţilor care au adus ţara în ruină şi „au găsit” acum „calea cea dreaptă”.

Aşadar, „nucleul dur” al preşedintelui nostru nu este decât un fel de „particulă de polen” supusă mişcării browniene, datorită „agitaţiei termice” a 20 de milioane de „molecule” ce se mişcă haotic, continuu purtate de interese, ambiţii şi visuri absolut independente unele de altele!

Şi ce este atunci preşedintele nostru? Nucleul „nucleului dur” al unei naţii prea vitregite, poate mai puţin chiar de duşmanii dinafară, decât de cei dinăuntru.

De ziua ta

Sunt un pic în întârziere, dar mai bine mai târziu decât deloc...

Cu ocazia zilei de 1 Decembrie îţi doresc sănătate, spor la lucru şi mult noroc, pe oriunde ai fi! Şi să ai voinţa şi puterea de a schimba în bine România! Poate că uneori te-ai simţit departe şi singur(ă), sau mult prea mic(ă) pentru a putea influenţa în vreun fel ce se întâmplă în ţară, dar să ştii că sunt mulţi în situaţia ta, şi că unirea face puterea!

La mulţi ani, români! La mulţi ani, România!

Ia casa neamule!...

... din ciclul „Ce nesimţiri au mai comis aleşii mei”.

Dragii noştri aleşi îşi trag vile „sociale” în cartierele ANL. Aproape şi însoţiţi de clientela lor din mass-media şi serviciile publice. După care răspund cu un tupeu de mahala că se construieşte pe banii lor, aşa că-i chestie personală... Pe banii lor, dar pe terenul public, în valoare de sute de euro metrul pătrat, dat gratis de primării. Pe banii lor pereţii – da, dar pe bani publici ţevile şi sârmele care o să le facă vila locuibilă, şi care nu costă deloc puţin.

ANL-ul a fost de la început conceput pentru acest gen de afaceri dubioase. Cum pot spune domnii de acolo că fac „case sociale” – vile cu 3-5 camere, care costa 100-130 de mii de euro?? ANL-ului prin legea de funcţionare nu trebuia să i se permită să construiască altceva decât apartamente şi case (nu vile) ieftine. Iar acum ar trebui sa platească toate căpuşele care s-au îngrăşat din bani publici pe la ANL pentru ilegalităţile comise chiar într-un cadru legislativ foarte permisiv cum a fost cel pe care l-au avut...

La un moment dat, oricât de optimist aş fi în estimarea capacităţii de nesimţire a unora, îmi ajung la cunoştinţă chestii care mă fac să-mi pun pe un ton enervat întrebarea pe care şi-o pun mulţi români: „mă, da’ ăştia nu se mai satură odată?!”.

Răspunsul se pare că este negativ.

Încă un vot

Am fost şi la ultima votare, pentru parlamentarii UE şi referendum. Alte măşti, aceeaşi piesă. Am fost la vot la Consulatul de la Torino, care se află într-o zonă plină de români. Cu toate astea, sufla puternic vântul prin consulat şi cele două secţii de votare. Românii nu s-au înghesuit la vot nici de data asta.

Politicienii noştri (ca şi cei din alte ţări) nu sunt credibili, iar asta se vede cel mai bine în numărul în continuă scădere al celor care se prezintă la vot. De aici din străinătate scandalurile din politica românească par şi mai stupide, sterile şi absolut inutile decât se văd ele din ţară.

Dragi tovarăşi politicieni români, sunteţi jalnici!

Scandalul potrivit la momentul potrivit

Citeam ieri într-un ziar local din Torino bucuria unui italian (care n-a avut decenţa să-şi facă public numele) că Ministerul de Externe din România a trecut Italia pe lista ţărilor „riscante”... În prostia lui, respectivul credea că hoţii şi criminalii de la noi consultă întâi site-ul Ministerului de Externe, şi abia apoi pleacă spre Vest.

Scandalul cu ţiganii şi românii care fac porcării în Italia a venit la fix pentru cele două „clase politice expirate”, română şi italiană. Italienii au mari probleme cu o majoritate fragilă şi nepopulară, care nu reuşeşte să guverneze coerent şi să aprobe bugetul pe anul viitor, iar românii sunt în pragul europarlamentarelor şi referendumului. Nici că se putea un moment mai bun pentru o diversiune! Îi vedem aşadar pe politicienii din ambele ţări ambalându-se şi exagerând pe rupte, doar-doar mai atrag un pic atenţia electoratului, să mai poată fura ei un pic!

Oamenii din ambele ţări ar face bine să ia aminte la problemele lor, şi să nu se lase păcăliţi de false probleme, inventate pentru a le distrage atenţia. Problema Italiei nu sunt românii şi nici măcar romii care vin din România, ci un sistem juridic ineficient şi nefuncţional. Iar problema românilor nu este că i-ar bate italienii dacă ar pune piciorul pe teritoriul italian, ci clasa politică expirată care peste câteva zile se va mai promova o dată...

Roma, românii şi rromii

Presa (mai ales cea românească) a vuit în ultima vreme de peripeţiile (r)românilor din peninsulă... Scânteia a fost o crimă a unuia cu buletin de România, care se afla într-o tabără de barăci la periferia Romei.

Problema nu mi se pare a fi aceea că infractorii sunt expulzaţi din Italia – atâta vreme cât expulzările nu se fac în masă şi „preventiv” – ci faptul că mulţi italieni încă nu au reuşit să facă deosebirea între români şi ţigani. Din păcate această deosebire devine mai greu de făcut din cauza apariţiei unei noi categorii – românii ţiganizaţi – categorie care face extrem de multe probleme şi în România.

Nu trebuie să ne considerăm inocenţi... În România post-decembristă, infracţionalitatea a fost încurajată şi premiată, hoţii şi criminalii au ajuns „oameni de succes”, modele de urmat pentru noua generaţie. Pentru asta o parte de vină revine clasei politice, iar o altă parte societăţii în ansamblu, care nu a ştiut să schimbe acea clasă politică.

De asemenea, este probabil adevărat că în România au loc mai multe jafuri însoţite de violenţă şi crime sadice decât în ţările vest-europene. Asta pentru că respectul pentru ceilalţi a suferit şi el o degradare continuă în ultima vreme, când solidaritatea între cei asupriţi născută în perioada comunistă a fost înlocuită cu vrajbă şi invidie, poate chiar ură.

Aşadar, nu suntem sfinţi. Din păcate, putem exporta în Europa destule „elemente” care preferă închisorile UE celor nu prea ospitaliere de la noi.

Dreptul de a fura

Democraţia la noi este cu siguranţă înţeleasă prost, aplicată şi mai prost dar, culmea, văzută bine (de unii). Ei bine, auzisem mai demult de faptele la care mă voi referi acum, dar revolta produsă de un articol din Caţavencu m-a facut să scriu despre ele.

Tovarăşii noştri parlamentari încasează mii de lei noi (respectiv zeci de milioane de lei vechi) pentru plata unor chirii false. Ei stau bine-mersi în casele proprii (nu puţine, şi făcute în mare parte prin metode necurate), dar mai încasează nişte bani de la stat, lunar, ca şi cum ar sta la hotel... Bine, ei şi-au dat prin lege posibilitatea de a deconta nişte cheltuieli fără chitanţe, atunci care-i problema?

Problema e nesimţirea! Problema e că atunci când au fost întrebaţi dacă stau în chirie au răspuns că nu, după care întrebaţi de ce încasează bani pentru chirie au răspuns cu o indolenţă şi o nesimţire incredibile (vezi articolul). Domnii parlamentari nu numai că fură, dar nu le mai e nici măcar ruşine să recunoască asta! Ei consideră că a fura este un drept!

Sunt ei oare imuni cu adevărat? Eu zic că nu, sunt doar mai proşti decât colegii din vest, care îşi dau seama că poporul are încă putere. Puterea de a-i da jos.

Tranziţia...

Din ciclul cugetărilor mai-marilor naţiei, am auzit acum câteva zile una demnă de toată atenţia noastră: Dragi concetăţeni, fraţi români, stimaţi cititori – tranziţia a luat sfârşit în România! Avem acum o democraţie autentică şi matură, o economie de piaţă funcţională, infrastructuri decente, educaţie şi sistem de sănătate publică bune, creştere economică! A spus-o chiar preşedintele, putem să nu credem?

Ca să nu credem ar trebui să aruncăm doar o privire în jur, sau într-un ziar oarecare. Dar de ce să facem asta? Mai bine o poveste frumoasă, cu zmei dar mai ales feţi-frumoşi, cu sisteme care funcţionează, cu râuri de lapte şi miere... Deşi, mie unul, nu prea mi-ar plăcea să fiu într-un râu de miere – e vâscoasă şi înecarea ar fi sigură...

Cu legea-n sac

De luni, ba chiar ani de zile, suntem ameninţaţi cu „noua lege electorală”. Toţi o vor, de la popor la Parlament, Guvern şi Preşedinte. Atunci, de ce oare întârzie să apară? De ce se tot amână de pe o legislatură pe alta?...

– Nu cumva, domnii de acolo de sus, una zic şi alta gândesc de fapt?... cugetă poporul, scărpinându-se gânditor în barbă.

Ba poate că da... Poate că, aşa războinici şi puşi pe harţă cum îi vedem noi la televizor, tovarăşii politicieni sunt de fapt atât de uniţi de trecut, de bani murdari şi cârdăşii profitabile, încât nu îşi pot permite să „scape din mână” controlul, listele. Poate că încă o dată, maeştrii în înscenări de doi bani care ne guvernează ţara cred că ne-au fraierit. Şi la urma urmei, probabil au dreptate, altfel n-ar mai fi acolo unde sunt acum.

Taxa redivivus

Să mai revenim un pic la taxa pentru prima înmatriculare a autoturismului. Unii poate ar zice că e neimportantă şi lipsită de interes pentru majoritatea populaţiei, eu cred însă că este extrem de ilustrativă pentru „munca depusă” de guvernarea ultimilor ani.

Se poate citi într-un post din aprilie cum a fost cu taxa, la început. Uniunea Europeană a avut obiecţii în 2 privinţe fundamentale: discriminarea făcută de taxă între maşinile deja înmatriculate în România şi cele înmatriculate în celelalte ţări UE, şi nivelul taxei care depăşeşte valoarea reziduală a maşinii.

Guvernul s-a prezentat, după câteva luni de intensă gândire, cu o variantă cel puţin comică, şi cel mult tragică. O revizuire de formă, doar o scădere a valorii taxei pentru anumite categorii de maşini – cele relativ noi şi cele foarte vechi. Pentru maşinile Euro I şi II taxa a rămas la fel. Miniştrii români nu au fost nici măcar capabili să arate o formulă de calcul, s-au dus cu tabele şi exemple ca să fraierească lumea...

Comisia europeană nu s-a arătat mulţumită de această revizuire, dar de câteva luni nu se mai aude nimic despre asta... Guvernul pare hotărât să aplice modificările de la 1 ianuarie 2008, chiar dacă UE le consideră insuficiente.

În urma revzuirii, a rămas neatinsă discriminarea între maşinile înmatriculate în România şi cele din UE, la care se referea obiecţia principală a Comisiei. Cât despre valoarea taxei, cei 3-4000 euro care trebuie plătiţi pentru o maşină cu Euro II, din 1996-99, depăşesc cu mult valoarea medie de piaţă a acesteia pe piaţa din Vest – doar maşini din categoria superioară, gen Audi A6 sau Mercedes, au valori mai mari. În România preţurile la aceste second-handuri convenabile (mai ecologice şi mult mai fiabile decât vechile Dacii) sunt de aproximativ două-trei ori mai mari decât în Vest, tocmai datorită taxelor. În Vest o astfel de maşină costă 1000-2000 euro, în stare perfectă de funcţionare, şi ar fi alternativa perfectă la Daciile noastre vechi de 20-30 de ani, dacă ni s-ar permite să le importăm.

Dar nu, Tăriceanu vrea să ne vândă Citroen-uri noi.

Fenomenul Beppe Grillo

Ca să ne mai consolăm cu faptul că şi alţii au probleme, o să scriu în cele ce urmează despre alţii... Toată Europa se confruntă acum cu un fel de „război rece” politic, o criză care mocneşte încă. Politicienii europeni nemulţumesc în general populaţia. Sunt mai corupţi şi par mai proşti decât cei de acum 30-40 ani, care în afară de interese mai aveau parcă şi idealuri. Se simte asta de la nivelul Parlamentului European (vezi eşecul Constituţiei) şi până la primarii de comune.

A apărut însă în publicul european reacţia la această situaţie, în forma micilor sau mai marilor grupuri, asociaţii etc. care dau glas nemulţumirii maselor. Un astfel de grup, care a atins dimensiuni de fenomen social, s-a format în Italia în jurul lui Beppe Grillo, un actor de comedie care s-a apucat de politică.

Adică, la început, de combătut politicieni – şi puţini sunt politicienii italieni care au scăpat deocamdată de criticile lui – iar mai de curând, având chiar iniţiative. Împotriva unei clase politice pe care o defineşte coruptă şi incapabilă, vrea o modificare a legii electorale. Pentru asta a început o campanie mass-media, bazată în special pe un blog pe internet, pentru adunarea de semnături. Ca şi în România, cetăţenii pot propune direct un proiect de lege dacă sunt destul de mulţi (în România parcă limita era 500 de mii).

Ei bine, deşi maşina de denigrare la adresa lui Beppe Grillo, pusă în mişcare de întreaga clasă politică, a început să producă „istorioare”, se pare că adepţii lui sunt tot mai mulţi. A fost o experienţă interesantă pentru mine să-i văd pe politicienii italieni pur şi simplu înfricoşaţi de manifestaţiile de stradă legate de acest personaj.

Prin urmare, învăţătura este: politicienilor le este frică de mase. Cu toţi banii, tehnica de manipulare şi armata de partea lor, politicienii continuă să simtă acea frică de mulţime caracteristică celor care se simt cu musca pe căciulă... În nişte vremuri în care democraţia pare din ce în ce mai mult o vorbă goală, poporul are încă putere.

Şi tot aşa...

După ce parlamentarii s-au pregătit timp de luni de zile pentru „moţiunea PSD”, moţiunea a apărut şi s-a soldat cu un românesc şi tradiţional... pleosc. A căzut, pentru că aproape nimeni nu voia ca ea să fie aprobată, nici măcar cei care ţipă mai tare împotriva guvernului Tăriceanu.

Este trist, dar adevărat. Versul lui Eminescu, „unul e în toţi precum una e în toate”, se aplică inclusiv în planul politicii româneşti prezente, care a devenit un fel de subsol moral al naţiei. „Interesele economice sunt mai puternice decât cele politice” – grăia într-un acces de sinceritate preşedintele Băsescu acum ceva vreme, fără însă a fi deasupra acestora.

De fapt, toată politica românească se ţese în jurul banilor adunaţi din taxele plătite de populaţie, târguiala ieftină, de talcioc, e ridicată la rang de „negociere politică” iar lipsa de scrupule, oportunismul şi mitocănia sunt „viziune politică”. Într-adevăr, încă o dată „vizionarii” care au câştigat sunt politicienii corupţi, iar fraierii care s-au păcălit sunt oamenii de rând.

Şi treaba merge înainte... Tăriceanu, care este poate cel mai îngust la minte prim-ministru pe care l-am avut după 1989, va fi primul prim-ministru non-PSD (cu numele!) care va duce la sfârşit mandatul. Poate şi ţara.

Praf în ochi

Am urmărit acum ceva vreme un interviu cu Dan Puric. Nu cunoşteam omul din spatele numelui, aşa că am ascultat, din curiozitate. Vreau să vă împărtăşesc aici o comparaţie extraordinară pe care a făcut-o vorbind despre politica românească.

Povestea că, mergând cu metroul, a văzut la un moment-dat lângă o scară rulantă un cerşetor care îşi acorda vioara, pregătindu-se să cânte. Ceva mai târziu, când s-a întors tot pe acolo, l-a văzut iar, tot acordând instrumentul. De data asta, curios, a mai stat prin zonă ca să vadă ce se întâmplă. Ei bine, nu se întâmpla nimic, cerşetorul continua să acordeze vioara, dar nu se apuca de cântat. De fapt, el habar n-avea să cânte, aşa că se prefăcea că se pregăteşte în continuu.

În opinia lui Dan Puric (şi a mea şi a multora de altfel) asta este exact ceea ce fac şi guvernanţii noştri: de 18 ani se tot pregătesc să facă ceva, dar sunt pur şi simplu incapabili să facă acest „ceva”. Aşa că ne tot duc de nas, din alegeri în alegeri, cu pregătirile...

Experienţa altora, şi experimentele noastre

Urmând îndemnul înaltului conducător de partid mai mult decât de stat, se mai pune de-o reformă în învăţământul românesc ineficient, inechitabil, etc.

Zilele trecute citeam prin ziarele italieneşti (la fel de alarmiste ca ale noastre, de altfel), despre (încă un) Plan de urgenţă pentru învăţământul italian, care se duce de râpă. Asemănarea cu situaţia din România este izbitoare - elevi care termină şcolile fără a fi capabili să lege două vorbe, cunoştinţe de istorie şi geografie practic inexistente, aritmetica un mister... Italienii însă, după alte multe reforme, şi-au dat seama că "era mai bine înainte", aşa că acum se revine la programe şi organizare vechi, care funcţionau. Se renunţă la informatica din clasa I, şi se pune mai mult accent pe italiana şi aritmetică...

De ce oare noi nu putem învăţa din greşelile altora? De ce trebuie să reluăm toţi ultimii 50 de ani din istoria Vestului, cu toate greşelile lor? Chiar nu suntem în stare să sărim măcar o etapă-două?

Între inutil şi dăunător

Eu am o mare nedumerire în ceea ce priveşte Parlamentul României. În afară de activitatea sa nemulţumitoare şi de oamenii de joasă speţă care sunt majoritari acolo, mai sunt nişte „rotiţe” care ar trebui să meargă, teoretic mai bine decât întregul, şi care în schimb produc tot numai tâmpenii. Acestea sunt „comisiile de specialitate”. Nedumerirea mea e: DE CE mai există ele?

Acele comisii au fost înfiinţate pentru a emite opinii avizate în fiecare domeniu, pentru că Parlamentul trebuie să dea legi pentru toate ramurile activităţii şi societăţii. E adevărat că dintr-un parlament cu sute de membri, se găsesc măcar câţiva care să aibă studii într-un domeniu specific. Comisiile astea erau poate bune acum zeci de ani. Atunci când şi oamenii care ajungeau parlamentari erau mai de calitate decât cei de azi, şi când nu existau mijloacele de comunicare de azi.

Astăzi, toţi specialiştii unei ţări, din toate domeniile, au acces la telefon, fax, internet. De ce în cazul ăsta, nu sunt ei direct consultaţi? Nu cred că ar fi mulţi cei care ar refuza să dedice 1-2 ore pe săptămână noilor proiecte de legi.

Algoritmul de alegere ar fi extrem de simplu. Pentru exemplificare, să zicem că ne referim la Comisia de buget-finanţe. Se iau de la Camerele de Muncă listele cu cei care lucrează în domeniu şi au studii de specialitate. Se aleg aleator din fiecare judeţ un număr de finanţişti proporţional cu populaţia judeţului, astfel încât la nivelul ţării să fie un total de câteva sute. Li se cere acordul, li se trimit chei de criptare şi semnături electronice, se crează o listă de discuţii şi o pagină web şi gata, comisia e creată. Parlamentul îi poate trimite legi, iar comisia le poate dezbate, modifica şi retrimite. Componenţa comisiei se schimbă o dată la 4 ani. Participarea la comisie ar putea fi benevolă sau remunerată cu o sumă modică, să zicem 100RON/lună. Totalul plăţilor n-ar depăşi probabil cheltuielile pe care le au comisiile actuale.

La fel s-ar putea proceda cu majoritatea comisiilor, iar rezultatele „discuţiilor din comisii” ar fi net superioare celor de acum.

De ce nu se face aşa? Credeţi că nimeni nu s-a gândit până acum la asta, sau nu se vrea face?...

Comunicaţiile au fost create pentru a fi folosite, iar ceea ce fac conducătorii noştri (şi în general din lume) păstrând acele fiefuri izolate de resturi lumii (parlamentele şi guvernele) este inacceptabil. Ei au interesul să aibă propriile comitete şi comiţii, pe care să le controleze, nu vor ca glasul alegătorilor în temă să răzbată direct până în forurile legislative şi executive. Această stare de lucruri trebuie schimbată.

A.B.Civic

Scriau acum ceva vreme cei de la Academia Caţavencu de un „îndreptar” care ar trebui întocmit pentru politicienii noştri, care sa cuprindă „învăţături” elementare de comportament civilizat... Într-adevăr, acesta le-ar fi deosebit de util „aleşilor” (dacă ar avea măcar mintea să-l urmeze). Dar un îndreptar civic ar trebui făcut pentru mult mai mulţi dintre concetăţenii noştri.

Bucureştiul este un oraş murdar. De fapt, Bucureştiul este deja identificat cu mizeria, şi asta în mare parte datorită nepăsării locuitorilor. Ca el, zeci de alte oraşe din România, la fel câmpurile din jurul oraşelor. Se pare chiar că mizeria ajunge şi pe la marginea satelor, începă să contamineze şi aşezările mici.

Mai ţineţi minte conteinerele speciale pentru metal, sticlă şi hârtie din epoca de aur? Prin Bucureşti începuseră să fie folosite, dar au dispărut odată cu regimul, ca şi când ar fi fost încă una din invenţiile diabolice ceauşiste. Venind acum din Italia, îmi pare pur şi simplu rău să arunc toate deşeurile refolosibile la acel unic coş, ştiind că vor sfârşi la Glina, de unde fumul şi mirosul gunoaielor arse ajung înapoi deasupra oraşului.

Ne scufundăm în gunoaie, şi se pare că nimănui nu-i pasă. Asta e o problemă care ţine de noi toţi, nu trebuie iniţiative guvernamentale ca să nu aruncăm la întâmplare ţigările, hârtiile şi alte mizerii pe drum, nici ca patronul de bar să nu arunce lângă şosea sacul cu gunoi ca să nu plătească taxa la salubritate...

Oamenii nu mai comunică între ei, relaţiile sociale s-au deteriorat continuu şi aceasta e cauza nepăsării faţă de societate şi problemele ei. Încă ceva: soluţia NU E în vest! Acolo sunt aceleaşi probleme, apărute deja mai demult!

Se face ceva în privinţa încălzirii globale în vest? NU! Ori această problemă este una mare, socială şi morală în primul rând. Economică este numai pentru cei care nu au chef să se preocupe de viitorul copiilor lor.

Români! Nu aruncaţi hârtii pe jos! Cereţi pe plan local facilităţi pentru diferenţierea şi refolosirea deşeurilor!

Nu puneţi la întâmplare ştampila o dată la 4-5 ani! Vorbiţi cu vecinii, cu oamenii din autobuz! Comunicarea şi solidaritatea sunt forţa voastră!

Cei zero ani de-acasă

În vremea comunismului, erau mulţi cei care nu aveau nici un fel de reţinere în a sustrage din ce era „al statului”. Pentru că statul oricum lua de la toţi, şi dădea doar cât şi cui voia. De fapt, statul era privit ca inamic de majoritatea oamenilor. De la el părea just să furi, pentru că şi el fura de la tine – aşa gândeau mulţi. Dar exista o reţinere, o jenă de a lua de la „colegii de suferinţă”, de la ceilalţi oameni obişnuiţi şi asupriţi. Din acei mulţi oameni care furau de la stat, extrem de puţini ar fi furat din altă parte. Oamenii erau solidari, poate din cauza presiunii la care erau toţi deopotrivă supuşi de regimul comunist. Aveau educaţia elementară de la părinţi, nu voiau să facă rău aproapelui. Nu erau antisociali, chiar dacă erau împotriva statului comunist, chiar dacă se temeau de securitatea care avea urechi şi ochi aproape peste tot.

Problema, mai nou, începe de la cei 6-7 ani „de acasă”. Românii „de tip nou”, post-decembrişti, continuă să vadă statul ca inamic şi hoţ, ceea ce având în vedere cine îl conduce de 18 ani, nici nu e contestabil. Din păcate însă îi văd inamici şi pe cei din jur, pentru invidii mai mici sau mai mari, pentru un pic de noroc pe care unii l-au avut şi alţii nu... De fapt, România a fost redusă la o stare de subzistenţă deplorabilă, care a afectat în cele din urmă şi cele mai elementare relaţii sociale dintre oameni. Într-o ţară în care sunt milioane de oameni care abia îşi târăsc zilele, în care pensionarii trăiesc cu 30-100 euro pe lună dar cu preţuri occidentale în magazine, în care familii de 5-6 persoane subzistă cu un singur salariu minim, persoanele care duc un trai decent sunt văzute cu invidie, ca o excepţie ofensatoare la adresa „celor mulţi”, ca şi cum numai furând de la ceilalţi ar fi putut ajunge unde sunt.

Dar şi la nivelurile de trai cele mai joase se întâmplă acelaşi lucru – există diferenţe minime, pentru care oamenii se pizmuiesc. În România nu mai există solidaritatea. De aici faptele antisociale...

Cât despre simţul civic, el este responsabilitatea pe care cetăţeanul o simte pentru oamenii, societatea în care trăieşte. Ţine de educaţie, dar nu se poate construi fără baza celor „7 ani de-acasă”.

În aceşti ani „de acasă”, acum copiii stau mai puţin cu părinţii, care trebuie să facă eforturi mai mari (şi sunt şi mai motivaţi să le facă) pentru a le asigura copiilor o copilărie fără griji. Dar copiii sunt asaltaţi de contraexemple, de la stradă la televizor. Copiii văd şi asimilează cu o viteză care pentru noi adulţii e incredibilă. Ei nu mai văd o motivare pentru acel bun-simţ care ar trebui să constituie baza pentru viitoarea educaţie morală şi civică.

Şi aşa, sunt tot mai mulţi cei care se răzbună pe societate în toate modurile care le trec prin cap, de la a fura de la oricine orice, la nepăsarea pentru problemele de mediu, pentru curăţenia pe stradă, pentru tot ce ţine de comunitate.

Avion cu motor

A mai zburat un porumbel din gura cuiva, şi uite iar motiv de scandal... România are imperioasă nevoie de unul sau mai bine două avioane prezidenţiale. Cu tot tacâmul în ceea ce priveşte sistemele de securitate şi comunicaţii.

Evident, alte partide n-au pierdut ocazia de a protesta într-un mod ieftin şi populist.

Ceea ce poate nu se ştie e că există compania ROMAVIA care este obligată prin lege să asigure transportul guvernului şi preşedintelui. Compania deţine deja avioane, şi începe un proces de modernizare/înnoire. Aşa că, în concluzie, despre ce era tot scandalul? Nimeni nu s-a opus ca Romavia să cumpere avioane, proiectul de modernizare a fost aprobat. Dar când Băsescu, cu tendinţele de grandomanie bine-cunoscute, a pronunţat cuvintele "aeronavă prezidenţială", toţi populiştii de tarabă au sărit în sus - cum dom'le, când oamenii mor de foame noi cumpărăm avioane de sute de milioane de euro?

Ei bine, asta e situaţia. Cumpărăm oricum avioane de sute de milioane de euro, cu toată harţa de suprafaţă dintre preşedinte şi restul lumii. Pentru că toţi şefii noştri vor să călătorească pe banii publici în totală siguranţă, şi unde au ei chef.

Oricum, chestiile gen statul în aer timp de o zi fără realimentare, cum zicea preşedintele, mi se par aberaţii de om care tot mai vede războaie (reci sau calde) peste tot prin jurul lui. Sper doar să n-aibă dreptate...

Fierbinţeală

Temperaturile extreme revin, ca să ne amintească de faptul că România este într-una din zonele care sunt şi vor fi foarte afectate de încălzirea globală în următorii ani.

Au fost ani în care recolte excelente au rămas pe câmp, din lipsa mijloacelor de a le recolta (a se citi "nepăsării" de fapt...). Acum, roata norocului se întoarce, şi vom avea recolte mult mai mici decât era prevăzut, şi insuficiente şi pentru consumul intern minim.

În plus, ceva inundaţii acum câteva luni şi un nor toxic de la vecinii de la răsărit (şi nord), ca să întregească imaginea. Există un "timp potrivit" pentru tot... România a avut şi a ratat ocazie după ocazie în ultimele aproape două decenii, de la educaţie la turism şi agricultură. N-ar fi prins rău acum sitemele de irigaţii care au fost distruse (dezmembrate şi furate) după '89 - dar nu le mai avem... Nici nişte rezerve bugetare pentru intervenţii de urgenţă în astfel de cazuri n-ar fi stricat - dar ratând şansa boom-ului IT-cercetare nu am avut de unde le strânge...

Timpurile devin dificile, natura începe peste tot pe Glob "răzmeriţa" împotriva stupidităţii oamenilor. Noi am fi putut fi acum mult mai pregătiţi decât suntem. Oare cum va rezista economia românească, deja beteagă, provocărilor naturale care vor urma?

Genunchiul broaştei

În stupefacţia care te cuprinde când auzi cugetările, certurile sau vezi acţiunile unora din mai-marii statului român, eşti tentat să spui că domnii sunt încă, din punct de vedere intelectual, la un nivel de grădiniţă. Imediat însă îţi dai seama că asta ar fi o jignire pentru copiii care merg la grădiniţă... Nu, şefii noştri sunt la un nivel de şcoală ajutătoare.
Mai putem, în condiţiile astea, să ne mirăm că lucrurile merg cum merg?

Datoria

Scriam acum ceva vreme de datoria externă a României... Datele pe care le ştiam eu erau foarte depăşite de trista realitate. Datoria nu e de 15 miliarde de dolari, ci de 29 miliarde de euro, adica aproape 38 miliarde dolari... Dacă adăugăm cei 5 miliarde euro pe care România i-a primit de la Revoluţie încoace de la alte state în contul datoriilor lor către noi, ajungem la 34 miliarde euro... Mai punem nişte fonduri nerambursabile primite din diverse părţi, şi ajungem la o cifră astronomică, prin care ne putem face o idee despre cât au furat mai-marii noştri în ultimii 17 ani. Probabil subestimăm furtul oricum, pentru că nu includem întreprinderile distruse şi vândute la fier vechi de exemplu...

35 miliarde de euro cu care NU S-A FĂCUT NIMIC!! Nu se vede absolut nimic în infrastructură, în turism, în industrie. În aproape toate domeniile stăm MAI PROST decât în ’89!

Unde eşti tu, Ţepeş doamne...

Uşa cortului

Scandaluri, jigniri, procese... Nimicnicia politicienilor români pare să n-aibă limite. Se bălăcăresc în toate felurile, se împacă, iar se ceartă, se dau în judecată unii pe alţii. Pe bună dreptate, Europa se întreabă ce fel de ţară este asta în care clasa politică e la nivel de maidan...

Văd că şi Moliceanu este acum cercetat pentru discriminare în privinţa ţiganilor. Deşi toată lumea ştie că proporţia care se ocupă cu furtişaguri şi alte ilegalităţi este mai mare printre ei. E o chestie demonstrată statistic, şi foarte clară!! Purtaţi-vă, dragilor, civilizat, şi n-o să vă mai „discrimineze” nimeni...

4% e proporţia de străini care trăiesc în Italia, dar aceştia comit 36% din infracţiuni. Românii sunt pe primele locuri. Asta nu datorită celor care lucrează la menaj şi îngrijirea bătrânilor, nici a asistentelor din spitalele italiene, nici a studenţilor şi nici a muncitorilor din construcţii. Sunt cei veniţi „la şmen”, şi mulţi mulţi cerşetori, care în timpul liber se ocupă de furturi, bătăi etc. Este un fapt real că mare parte din cerşetorii cu act de identitate românesc sunt ţigani! Nu trebuie să fii rasist ca să zici asta, este evident mergând pe stradă, şi este evident din punct de vedere statistic. Asta este, dacă Moliceanu (pe care dealtfel nu-l înghit deloc) a zis că ţiganii ne fac de râs in Europa, să ştiţi că de data asta are dreptate în mare măsură.

Partea mai ruşinoasă este că şi politicienii noştri se comportă la fel, Moliceanu nu se vede pe el şi şleahta care îl înconjoară şi care fac în egală măsură rău imaginii României. Şi pe când ţiganii fac rău imaginii ţării, politicienii noştri fac rău şi ţării, nu numai imaginii...

Învăţământ?

Dintr-o cugetare adâncă a preşedintelui şi comiţiilor super-competente din jurul domniei sale, a ieşit la iveală faptul că învăţământul merge prost. Hai nu mai spune, măi dragă! Merge prost? Dar cum aşa, de când?

Nivelul învăţământului a scăzut continuu după Revoluţie, cu toate jdemiile de reforme cu care a venit fiecare ministru incompetent dar plin de idei. Se spune de mult chestia asta, şi s-a spus de atâtea ori încât nimeni n-o mai aude. Prin urmare, Băsescu s-a gândit să tragă un semnal de alarmă.

Problema nu e semnalul în sine şi întârzierea cu care vine, ci faptul că este al nu ştiu câtelea semnal, şi ca şi la cele precedente „soluţia” găsită de ei este încă o reformă! Dragi tovarăşi, reforme au tot fost şi lucrurile au mers din ce în ce mai prost!! NU E ASTA SOLUŢIA!

Nu e vorba de stresul prea mare al copiilor, materia prea multă sau examenele prea dese. În felul ăsta nu faceţi decât să-i ţineţi mai mult timp, inutil, în şcoli pe cei care n-au chef să înveţe! Poate că în statistici dă bine, pentru că unul care a terminat şcoala iese automat din categoria analfabeţilor, din păcate însă mulţi termină şcoala analfabeţi! Pentru că nu dau doi bani pe şcoală, pentru că asta e mentalitatea din ziua de azi, nu pentru că e materia prea densă!

Până la Revoluţie aveam un învăţământ foarte performant, mărturie stau atâţia emigranţi care s-au dus în Vest şi au ocupat posturi de înaltă calificare, făcând un renume şcolii româneşti. Mărturie stau profesorii, cercetătorii, doctorii români care au studiat pe vremea comuniştilor, şi care sunt infinit mai bine pregătiţi decât cei care termină acum facultăţile. Da, poate au o inerţie în mentalitate şi chiar dacă au fost împotriva regimului atunci, acesta le-a influenţat modul de a privi lumea, dar asta nu din cauza programelor prea încărcate!

Dacă vreţi să faceţi o treabă bună, domnilor guvernanţi, uitaţi ce ar trebui făcut (cu costuri suportabile de buget):

- renunţarea la 95% dintre reformele de după 1989: elevii să aibă note nu calificative la ciclul primar, pentru că ştiu deja să numere şi ştiu şi că e mai bine să ai şapte bomboane decat să ai două. Să se revină la împărţirea pe trimestre, mai naturală din punct de vedere al vacanţelor decât cea pe semestre. Să se renunţe la multitudinea de manuale alternative şi inutile! Ajunge un manual oficial, eventual mai bine prezentat decât alea comuniste. Iar cine are nevoie de cărţi ajutătoare, mai simple, mai colorate etc, poată să-şi cumpere.

- Motivarea elevilor prin PUBLICITATE. Da, banala publicitate. Pare extrem de simplu, totuşi nu se face deloc! În ziua de azi sunt mii de absolvenţi de facultăţi, oameni cu înaltă calificare care au salarii, în România, de mii de euro pe lună. Există perspective, numărul locurilor de muncă bine plătite, în România, creşte! Asta trebuie spus şi arătat la televizor, pentru că toţi se uită la telvizor! Arătaţi, domnilor, oameni care au succes şi o duc bine pentru că au fost printre primii la învăţătură! SUNT MULŢI, dar oamenii nu ştiu de ei şi imaginea lor despre oamenii cu educaţie este cea a profesorului care are o leafă de mizerie, sau a doctorului care dacă n-ar lua şpagă abia ar duce-o de la un salariu la altul! Arătaţi-le că se poate şi altfel! Deja multinaţionalele care vin în România încep să aibă dificultăţi în a găsi oameni pentru posturi calificate şi bine plătite. De ce oare? Poate pentru că nivelul celor care termină acum facultăţile este mult sub cel de acum unul-două decenii?...

- Motivarea profesorilor: nu o să propun, cum alţii au propus de atâtea ori, dublarea salariului profesorilor. Ştiţi care e tragedia cu învăţământul? Că actualmente, vin ca profesori tinerii cei mai slabi dintre absolvenţii de facultate, cei care nu reuşesc să-şi găsească un serviciu plătit decent. Pentru mine este un şoc să văd care sunt profesorii de mâine... Imaginaţi-vă cum o sa fie generaţiile viitoare de absolvenţi, pregătiţi de profesori care nu ştiu nici să vorbească limba română corect... Ce e de făcut? SIMPLU: Nou-intraţii în învăţământ să aibă o nouă grilă de salarizare, care să înceapă de pe la 5-600 euro/lună. Cu concurs adevărat, şi atunci o să se prezinte la concurs şi alţii, nu numai loazele. Iar concursul să-l dea toţi cei care au intrat în ultimii 5-10 ani. Cât despre cei deja de mai multă vreme în sistem, ar trebui stabilit un calendar de aliniere a salariilor lor, să zicem în 5 ani, la noua grilă de salarizare. Eu nu cred că profesorii responsabili ar refuza o soluţie ca aceasta, iar proiectul ar fi suportabil din cei 6% din PIB pe care guvernanţii se laudă că o să-l asigure învăţământului.

Trebuie să se înţeleagă că problema principală a învăţământului nu sunt mentalităţile învechite ale profesorilor, nici programele prea încărcate, nici baza materială în privinţa căreia s-au făcut totuşi ceva progrese... Problema este MOTIVAREA. A elevului şi a profesorilor tineri în primul rând! Profesorii cu vechime fac cât le stă în putinţă pentru un învăţământ de calitate, chiar pentru lefurile de mizerie pe care le au, dar sunt copleşiţi de nepăsarea elevilor şi societăţii în general faţă de eforturile lor.

Cine ştie, poate cineva citeşte chestiile astea şi le transmite mai sus. Ştiu că 50% din români ar fi, conform credinţei proprii, capabili să conducă ţara şi toată lumea poate da sfaturi, dar ce-am scris mai sus mi se par nişte chestii atât de simple şi „de bun simţ”, încât nu văd de ce nu s-ar gândi şi alţii la ele...

Bine, o să vă întrebaţi poate ce legătură are bunul simţ cu miniştrii şi parlamentarii... Ei bine, şi eu mă întreb!

Apa trece

A trecut de ceva vreme referendumul, punctul culminant al unei furtuni într-un pahar cu apă. Murdară.
Nu s-a schimbat guvernul, certurile s-au mai atenuat... Impresia de cacialma pe care o dă toată povestea se accentuează din ce în ce mai mult. Apa trece, ca şi scandalurile şi furtunile din pahare. Rămâne însă mâzga politicii româneşti, "politicienii" noştri mult iubiţi.
Care ne fac de râs în Europa care oricum stătea cu ochiii pe noi ca pe butoiul cu pulbere, să vadă cum ne comportăm după aderare. Şi nu există termeni destul de duri ca să descrie ce vede ea acum...
Gafe, găinării, minciuni neruşinate pentru noi şi pentru UE, asta e tot ce obţinem de la politicienii noştri.
Chiar nu mai e nimic de făcut???

Votăm?

Mâine este ziua cea mare a votului...

Protagoniştii s-au întrecut în această campanie în minciuni şi jigniri de toate calibrele, de la cele mai nevinovate până la cele mai neruşinate. Sincer, cu toată părerea deosebit de proastă pe care o am despre „politicienii” români, nu mă aşteptam să se coboare într-atât.

Într-o ţară normală, cu o justiţie funcţională, urmarea firească a acestei campanii ar fi câteva zeci de procese de calomnie, în urma cărora să reiasă cine a minţit şi cine nu. Dar chiar credeţi că în săptămânile de după referendum vor începe aceste procese? Nu, pentru că România nu e o „ţară normală”.

Toţi au aruncat cu câtă mocirlă s-a putut în direcţia taberei adverse, în speranţa că vor prosti ei mai multă lume, să-i voteze. Dragi români, asta puteţi deduce din tot tărăboiul: că iar am fost luaţi de proşti de politicienii noştri. De data asta pe faţă, s-au întrecut în nimicnicie!

Privind cu o oarecare detaşare tot tărăboiul, putem trage învăţăminte. Iar încercarea lui Geoană cu „e o imensă manipulare ce se zice, scorul la referendum e foarte strâns”, e patetică şi chiar jalnică.

Iar apropos de vot, am văzut acum câteva zile un comentariu, în care autorul, după ce debita o grămadă de tâmpenii, încheia cu patos: „o să merg la vot cu Dumnezeu înainte”. Degeaba Dumnezeu îl ajută pe respectivul să nu-l calce maşinile până la secţia de vot, dacă nu l-a ajutat să gândească şi să filtreze informaţiile cu care l-au bombardat „beligeranţii”. Aşa că nu vă bazaţi pe „inspiraţia divină”, încercaţi să gândiţi un pic înainte de a pune ştampila.

Eu unul, voi vota NU, pentru că de PSD am avut parte mult prea mulţi ani şi ştim cum e, şi pentru că Uniunea Europeană (prin reprezentanţi şi presă) tot cam aşa ar vota, dacă ar avea dreptul.

Inapţi si inepţii

A spune că este incredibil ce se întâmplă zi de zi în România este deja o expresie tocită, învechită... Deja ar trebui să inventăm o expresie mai tare pentru a exprima stupefacţia în faţa prostiilor şi măgăriilor făcute tot timpul de politicienii noştri.

România a dat subvenţii la 28 firme anul acesta, fără să ceară în prealabil acordul UE, aşa cum cere legislaţia europeană. Ministrul Educaţiei, Adomniţei, habar n-are câte stele sunt pe steagul Uniunii Europene, ba chiar se încăpăţânează în prostia lui, şi dă vina pe subalterni. Guvernul român, după ce a pus taxa ilegală pe prima înmatriculare pentru a face jocurile lui Călin&co, la două luni după avertismentul UE în această privinţă n-a fost în stare decât să încerce să dea nişte praf în ochi comisarilor europeni cu nişte modificări minime şi doar de formă când obiecţiile erau de fond. Şi în plus, n-au fost în stare să se prezinte la UE cu textul legii, s-au dus doar cu grile si „sinteze” ca să încerce să-i prostească pe europeni aşa cum fac de atâţia ani cu noi, românii.

Nu există cuvinte pentru a exprima gradul de prostie şi incompetenţă care se lăfăie prin cabinetele Guvernului! Este strigător la cer ce se întâmplă şi cum România este făcută de râs de această şleahtă de incapabili. Asta se adaugă invaziei de cerşetori şi infractori români în unele zone ale UE după aderare, şi contribuie la crearea unei imagini negative în rândul publicului european.

Ce-aţi făcut în ultimii 17 ani?

Au trecut 17 ani de la Revoluţia din ’89. Sau poate ar fi mai corect sa scriu „revoluţie”. Au trecut 17 ani, în care alte ţări foste comuniste au evoluat, au făcut paşi mari spre bunăstare, în timp ce noi am bătut pasul pe loc.

Am pornit de la datorie externă zero, o industrie puternică şi o agricultură competitivă – o situaţie mai bună decât a multor altor ţări comuniste. În plus, aveam ceva ce de exemplu statele membre URSS nu aveau: o oarecare independenţă economică. Este adevărat că multe din produsele pe care înainte de ’89 le exportam în celelalte ţări ale Tratatului de la Varşovia erau de o calitate îndoielnică, dar erau şi ieftine – vedeţi acum invazia produselor ieftine şi proaste din China. Motivul calităţii, invocat pentru a justifica distrugerea sistematică şi aproape totală a industriei româneşti după 1989, este pueril şi nu ţine. Cel puţin 80% din industrie ar fi rezistat şi ar fi rămas competitivă şi pe pieţele devenite capitaliste dacă s-ar fi dorit asta. Distrugerea industriei a fost o crimă împotriva statului român, şi iată că abia acum, după atâţia ani, începem să ne întrebăm dacă nu cumva industria metalurgică n-ar fi putut merge bine, sau dacă n-am făcut rău desfiinţând minele.

Agricultura a ajuns şi ea într-o stare jalnică, a fost adusă înapoi cu decenii. În loc să se facă rapid procesul restituirii terenurilor, acesta a fost tărăgănat până în prezent, iar sistemele de irigaţii, fermele, blamatele CAP-uri au fost lăsate în voia sorţii ani de zile, pradă degradării şi furturilor. Ajunge să menţionăm că suprafaţa de teren irigat este în prezent de 7-8 ori mai mică decât înainte de revoluţie.

Prin urmare, industria fiind distrusă (şi vândută în mare parte la fier vechi) iar agricultura lăsată în paragină, PIB-ul a scăzut brusc, şi au început să fie făcute împrumuturi externe. Din această cădere însă, unii au câştigat miliarde de dolari, şi au apărut bogaţii României – deloc de mirare, în mare parte foşti activişti şi securişti.

Până acum nu cred c-am scris ceva nou. Noi toţi ştim aceste lucruri, şi totuşi de 17 ani încoace ne lăsăm conduşi de această adunătură de parveniţi. Ba chiar, din 4 în 4 ani, îi alegem...

Cu tot acel furt la scară naţională, România a avut atunci o şansă de bunăstare – dacă s-ar fi investit în infrastructură şi educaţie.

Puteau iubiţii noştri conducători să-şi facă afacerile de miliarde pe spinarea decăderii industriei româneşti, să ne fi dat însă posibilitatea să trăim şi noi, investind în educaţie şi turism. Nu trebuiau să dea ei din banii furaţi tot de la noi, ajungea să fi investit împrumuturile externe pe care le-au contractat în numele ţării. Cu 15 miliarde euro s-ar fi putut crea infrastructura necesară turismului, pentru că locuri frumoase şi hoteluri avem. Noi câştigăm din turism mult mai puţin decât Ungaria de exemplu, deşi am putea câştiga mult mai mult. Potenţialul este, dar nu sunt străzi şi aeroporturi aşa că turiştii ne ocolesc.

Cât despre educaţie, ajungea un pic de bunăvoinţă, şi un minim de sprijin pentru stimularea interacţiunii universităţi-cercetare-industrie. Aici intrând şi câteva legi deştepte care să stimuleze investiţiile străine în cercetare şi IT. Şi aici potenţial aveam. Tragedia este că nu sunt sigur că mai avem acest potenţial.

Asta a fost adevărata crimă a clicii care ne-a condus după revoluţie. Nu numai că s-au îmbogăţit pe spinarea noastră, dar ne-au eliminat şi alternativele de creştere.

Acum, cu chiu – cu vai, suntem şi noi membri UE. Nu pentru că am merita – din toate punctele de vedere suntem cu mult sub nivelul ţărilor deja membre – ci pentru că interese politice au cerut-o. Dar suntem membri, iar Uniunea Europeană se bazează pe nişte principii democratice, morale şi sociale extrem de avansate şi umane. Uniunea ne va ajuta, cu multe miliarde de euro, să devenim şi noi măcar o ţară europeană săracă – pentru că acum suntem o ţară balcanică muribundă. Asta dacă nu „dăm cu bâta-n baltă”. Iar clasa noastră politică se pare că exact asta vrea să facă!

Scandalurile şi murdăriile care s-au întâmplat în viaţa politică românească după 1 ianuarie 2007, „pauza” de la reforme, lupta anticorupţie doar de faţadă, găinăriile gen revizuirea taxei de prima înmatriculare (tradiţionalul praf în ochi al politicianului român), au făcut ţările mari ale Europei să se întrebe dacă nu cumva au făcut o mare greşeală primindu-ne. Ei au sperat că o stimulare pozitivă ne va face să ne dăm mai mult silinţa – dar cu politicienii noştri nu merge decât bâta, pentru ei bunul simţ e la fel de de neînţeles ca Teoria Relativităţii Generale.

Este tragic că am putea pierde şi această şansă oferită de Uniunea Europeană, din cauza iresponsabilităţii celor care conduc România!

După 1989, la conducerea ţării s-a inversat doar raportul de forţe între proşti şi hoţi. Dacă înainte prevalau proştii, după, hoţii au fost mai puternici. De oameni inteligenţi, care să-şi realizeze scopurile personale ŞI pe cele naţionale, nu prea am avut parte. Aceşti oameni există, peste tot în România (încă). Trebuie doar să se implice şi să aibă sprijinul populaţiei.

Politicienii VECHI ai României de azi se bat acum, după ce au furat cam tot ce se putea fura din ţară, pentru viitorii bani din fondurile europene. Să-i trimitem pe la casele şi vilele lor, să ne lase măcar în pace, dacă nu şi să dea înapoi ce-au furat!

Miza

E timpul sa zicem ceva şi despre suspendarea Preşedintelui... Eu, când au fost alegerile, nu am fost pro-Băsescu, dar l-am votat. Din cauza lipsei alternativelor viabile, din dorinţa de a nu perpetua la nesfârşit starea de lucruri proastă din România de după 1989.

Chiar dacă neadecvat pentru funcţia de Preşedinte, din cauza lipsei aptitudinilor în domeniul diplomaţiei, omul Traian Băsescu mi s-a părut atunci mai sincer şi mai pus pe treabă decât contracandidaţii. Din păcate, pentru Parlament, am fost din nou obligaţi să votăm partide şi nu persoane, şi a ieşit cum a ieşit...

Acum, Preşedintele a fost suspendat de Parlament, dar de un Parlament care nu mai este reprezentativ pentru români. Pentru că românii au dat multe voturi alianţei DA, care nu mai există. Faptul că s-a format în Parlament alianţa PNL-PSD ar fi trebuit să invalideze automat Parlamentul şi să declanşeze alegeri anticipate, ca să se vadă câte voturi dau alegătorii acestei noi alianţe.

Pe de altă parte, nici PD-ul şi Preşedintele nu sunt 100% curaţi. Există puncte obscure în componenţa respectiv trecutul lor, care acum sunt exploatate de adversari.

Dacă în Piaţa Universităţii s-ar fi strâns în ziua suspendării 100-200 de mii de oameni pentru a-l susţine pe Preşedinte, aş fi fost de acord că nu va avea nici o problemă la referendum. Dar participanţii au fost puţini, cum puţini au fost şi în Piaţa Constituţiei şi la Braşov. Nici PSD-ul n-a avut mulţi, ceea ce denotă dezinteresul şi lehamitea pe care o au cetăţenii faţă de lumea politică, cu certurile ei.

Pentru români, politicienii sunt nişte specimene ciudate, care vieţuiesc într-o lume paralelă cu realitatea, care se pupă şi se bat din motive care pentru noi rămân necunoscute. Tot circul pe care-l fac a devenit plictisitor şi neinteresant, pentru că îl vedem repetându-se, cu foarte mici variaţiuni, de 17 ani încoace.

Din această lehamite, s-ar putea să meargă la vot puţini oameni, şi s-ar putea ca Preşedintele să fie demis. Ceea ce, trecând peste argumentele demagogice că am scădea mult în ochiii Europei, că sprijinul extern s-ar diminua etc, ar fi grav pentru că ar însemna revenirea PSD şi a intereselor economico-financiare create şi consolidate după Revoluţie.

Ar mai însemna stabilirea unui rol pur decorativ pentru preşedinte, ceea ce, mai ales în situaţia în care suntem noi, fără vot uninominal pentru Parlament, este inacceptabil pentru că ar însemna că alegerile dau putere absolută, pentru 4 ani, unui partid, iar balanţa de forţe din Parlament, alianţele se pot schimba în funcţie de interese personale sau de partid fără nici o posibilitate de intervenţie din partea cetăţenilor.

A trecut destul timp de la căderea regimului Ceauşescu, şi ar trebui să depăşim teama de un Preşedinte puternic – care nu înseamnă neapărat dictatură, ci poate însemna un stat mai orientat spre nevoile oamenilor. România ar trebui să fie o Republică Prezidenţială, iar votul pentru Parlament să fie uninominal.

Voi vota şi de data asta Băsescu, deşi nu mă convinge nici măcar cât la alegerile trecute. Îl voi vota pentru că, în absenţa Binelui, mă consider obligat să aleg „mai puţin răul”. Voi vota aşa pentru că România în ultimii ani a început să se mişte, e drept foarte greu şi cu o inerţie aproape deznădăjduitoare. Pentru că e timpul ca o clasă politică expirată – formată din comunişti „convertiţi”, să părăsească scena politică pe care o intoxică de atâta vreme, şi să lase locul adevăratelor reforme şi adevăraţilor reformişti. E drept că şi Băsescu e parte a acestei clase politice, dar deocamdată, dacă trei sferturi dintre parlamentari fac tot posibilul să-l debarce arătând atâta frică, eu îl votez în speranţa că acele trei sferturi vor pleca, şi vom rămâne numai cu un sfert de „expiraţi”.

Du-mă acasă, măi tramvai!

Vi s-a întâmplat, probabil, ca urcând într-un mijloc de transport în comun cu multe locuri libere, să vă aşezaţi cât mai departe de ceilalţi călători. Marea majoritate a oamenilor care călătoresc cu tramvaie, autobuze, trenuri fac aşa. Nu m-a mirat să întâlnesc acelaşi obicei în străinătate.

Am remarcat acest fapt acum multă vreme, şi l-am considerat normal până acum câteva luni, când din discuţia cu un frizer italian a reieşit că în urmă cu 20-30 de ani lucrurile nu stăteau aşa – cel puţin în Italia. Oamenii erau mai deschişi, căutau compania altora, discuţiile între necunoscuţi se înfiripau pe tot felul de subiecte. Acum, singurele „discuţii” între necunoscuţi în mijloacele de transport sunt certurile pentru diverse motive puerile şi/sau imaginare.

Atunci când eşti în tramvai şi o altă persoană care tocmai a urcat se aşează la celălalt capăt al rândului de scaune pe care stai tu, ţi se pare normal, din obişnuinţă. Atunci însă când un călător care forţat de aglomeraţie s-a aşezat lângă tine, cum s-a eliberat un loc mai izolat se repede spre el, începi să-ţi pui întrebări, de genul dacă n-ai uitat să te dai cu spray dimineaţa, sau dacă omul nu e cumva diliu. Am văzut că şi acest gen de manifestări devine tot mai des şi „normal”.

M-am gândit asupra cauzelor fenomenului şi care va fi următorul pas în evoluţia lui, deoarece omul este prin definiţie o fiinţă socială. Cred că el se datorează faptului că în societatea de astăzi persoana este stresată la maxim, obligată foarte des să stea în mijlocul unor oameni pe care nu-i alege, iar asta produce o reacţie antisocială.

Am tras aşadar două concluzii: că niciodată nu trebuie desconsiderate discuţiile de la frizerie, şi că viaţa socială din marile aglomerări urbane nemulţumeşte şi modifică individul.

Ce legătură au toate astea cu Reforma Civică? Nemulţumirea reduce spiritul civic al cetăţenilor, care se simt mai degrabă frustraţi şi limitaţi de societate, şi prin urmare interesul pentru binele ei scade. Este unul din motivele pentru care oamenii de la oraş participă în general la vot mai puţin decât la sate.

Revoluţionara taxă de înmatriculare auto

Ca să mai tempereze entuziasmul nemărginit manifestat de cetăţenii UE la vestea aderării României, guvernanţii şi-au propus să "bage o strâmbă", în clasicul şi legendarul stil mioritic. O personalitate puternică trebuie să se manifeste ca atare - au gândit ei, şi în continuarea gândului au ajuns la concluzia că o ţară care stă-n banca ei e o ţară de fraieri. Ba mai rău - o ţară condusă de fraieri!

De fapt, povestea a pornit mai demult, de la anumite Asociaţii şi interese cu conflictele aferente. Ministerul Finanţelor, încercând să împace şi capra şi celelalte lighioane din fauna autohtonă, a propus o Taxă Ecologică, cu preţuri cam piperate dar care, poate, ar fi trecut neobservate pe sub nasul Comisiei Europene.

Problemele au apărut când taxa a trecut prin Parlament. Acolo, oameni de bine au vrut să fie cât mai siguri că România n-o să fie poluată de ploaia de rable Euro 2 si 3 care ameninţau să înlocuiască ecologicele Dacii 1300 de 20-30 de ani vechime. Şi cum subtilităţile textului legii le scăpau inevitabil, parlamentarii şi-au îndreptat ocrotitoarea atenţie către numerele din anexă, mai "abordabile", mai ales că erau în Euro... Şi s-au pus pe treaba, licitând, că doar nu licitau din buzunarul lor:
- Ce, aia-i taxă, 1000 de euro? Orice nemâncat şi-o permite. Hai frate să băgăm şi noi ceva ca lumea, ce naiba!
- 2000? 2000 o dată, de două ori... oferă cineva mai mult? - Domnul din fund, de-acolo, care n-a luat cuvântul niciodată de când e-n Parlament...
- 3000! 3000 o dată, de două ori... Votat!!

Şi s-a votat, dar acum umflata taxă nu mai avea loc să treacă pe sub nasul UE... Aşa că cineva pe undeva s-a sesizat. Nu Preşedintele, cum aţi putea crede; aşa popular cum se dă, a ratificat legea. Alţii. De afară.

Şi atunci, Guvernul ce face? Ei, acum e momentul să arate lumii întregi cât e de tare. "Menţinem taxa indiferent de consecinţe". Evident, ce contează ca aceste consecinţe s-ar putea socoti în zeci de milioane de euro, doar sunt de la buget, deci din buzunarul cetăţenilor de rând. Care pot fi însă mândri că au un Guvern TARE.

"Important e ca mediul să nu aibă de suferit"
Asta e într-adevăr antologică. Dup-aia, adică peste vreun an probabil, România va plăti nişte amenzi de milioane de euro, va trebui să returneze taxele plătite, şi să desfiinţeze taxa, deci oricum înfricoşătoarele rable vor intra atunci în ţară. Care-i câştigul, staţi să vă-ntrebaţi?... Un an de afaceri beton pentru ştim noi cine?... Nici măcar, deşi ei în ignoranţa lor aşa îşi închipuie. Ploaia de "rable" nu i-ar afecta mult.

În vest nu prea mai există maşini non-euro de vânzare, maşinile de acum 10 ani sunt Euro 2, se vând cu 1000 euro sau mai puţin, şi sunt mult mai puţin poluante decât rablele care circulă acum prin România. Nimeni nu şi-ar aduce maşini non-euro, pentru că nici n-ar merita cele câteva sute de euro pentru vânzare-cumpărare, plus benzina până-n ţară, înmatricularea etc. Prin urmare, o taxă de 1000 euro pentru maşini non-euro, care să scadă la sub 500 pentru Euro 2 şi 3 ar fi mai mult decât suficientă pentru împiedicarea intrării rablelor in ţară... Şi apoi, se mai ştie şi că românii vor să aibă maşini bune. Hai, recunoaşteţi! Aşa-i că am dreptate?

Dragi tovarăşi guvernanţi, staţi liniştiţi! Românul care o să aibă bani de Logan, o să-şi ia Logan, ăla care are bani de Citroen nou, o să-l cumpere nou, n-o să umble prin second-urile din Germania. Noi n-avem lefuri europene, domnilor, la noi nu "clasa medie" îşi permite maşini noi, ca să aveţi de ce să fiţi îngrijoraţi. La noi clasa medie işi permite second-hand-uri, şi dacă lăsaţi taxa aşa cum e, la buget o să vedeţi un rotund Zero, iar noi o să continuăm să ne vindem unii altora, ca fraierii, hârburi de 20-30 de ani vechime. Şi daca noi rămânem de fraieri, nu uitaţi, tovarăşi, zicala: La aşa popor, aşa guvernanţi!
Asta ca să nu credeţi c-aţi fost şmecheri!

Politica murdară

Politica e murdară pentru că este facută de oameni murdari. Imaginea execrabila a politicianului în ochiii românilor este urmarea a 18 ani de scandaluri, furturi din bunurile publice, corupţie. Politicienii noştri de azi sunt activiştii şi securiştii de ieri, rapid imbogăţiţi şi "convertiţi" la capitalism după Revoluţie.

În 1990, puţini erau cei care ştiau ce este acela capitalism, în afară de mai-marii partidului şi securiştii care au avut prilejul să-l vadă şi să-l studieze la faţa locului. Aceştia au putut, în vidul legislativ creat în mod deliberat după Revoluţie, să acţioneze NUMAI în interes personal, sustrăgând din economia României zeci de miliarde de dolari şi abia apoi dând legi care să-i oprească pe alţii să facă ceea ce au făcut ei. Nici măcar nu pot fi acuzaţi că au acţionat ilegal, pentru că nu existau atunci legi care să le interzică faptele pe care le-au făcut. Imoral şi antinaţional însă, da.

Clasa noastră politică este o adunatură de astfel de oportunişti, deocamdată negustori cinstiţi. Există însă şi cei care au continuat să fure şi după apariţia legilor, şi care acum controlează politica pentru că altfel ar ajunge după gratii. Pentru aceştia, riscul unei adevărate schimbări in viaţa politică este capital.

Vestea bună este însă că există o ieşire din situaţia care pare fără ieşire: generaţia îmbogăţiţilor de la Revoluţie îmbătrâneşte, şi din fericire pentru noi ceilalţi, urmaşii lor nu par să fie interesaţi de politică. Evident, având banii, şi aceşti urmaşi vor CERE de la clasa politică, dar poate că la un moment dat clasa politică NOUĂ îşi va permite să nu le mai DEA.

Întrebarea e când şi cum poate fi întemeiată noua clasă politică.