Strategii greşite şi reluate

România reia acum drumul pe care alte ţări l-au parcurs cu decenii în urmă şi pe care îl consideră, prin prisma efectelor, fundamental greşit. Am regăsit, într-un film documentar ale cărui link-uri le găsiţi mai jos, evaluările instituţionale care se fac acum în domeniile învăţământului şi sănătăţii publice, şi care au dus şi vor duce la închiderea a numeroase şcoli şi spitale. Ele vor duce de asemenea, aşa cum istoria a arătat deja, la scăderea calităţii învăţământului şi asistenţei medicale, datorită unei abordări înguste, funcţionăreşti a unor domenii infinit mai complexe.

În vest s-a încercat diminuarea rolului statului şi implementarea "echilibrului pieţei" în toate domeniile vieţii în urmă cu 2-3 decenii. Această încercare era însă bazată pe un model extrem de simplificat al comportamentului uman, datând din primii ani ai războiului rece şi care s-a dovedit în repetate rânduri insuficient pentru motivarea acţiunilor persoanelor şi grupurilor sociale. Deşi primele semne ale eşecului acestei abordări au fost timpurii, ele au devenit evidente odată cu criza mondială din ultimii ani. Lor le este însă extrem de greu să schimbe acum din nou sistemul, mai ales că alternative viabile sunt greu de găsit şi ar aduce atingere unor interese comerciale enorme.

Noi, ce facem? Reluăm greşelile lor dovedite deja, "evaluăm" şi desfiinţăm spitale (unele de top cum sunt clinicile de cardiochirurgie de la Bucureşti şi Târgu Mureş) şi şcoli, restrângând astfel accesul la asistenţă medicală şi educaţie.

http://video.google.com/videoplay?docid=404227395387111085

http://video.google.com/videoplay?docid=404227395387111085#docid=-1087742888040457650

Cum bine zicea bancul, mai bine v-aţi duce în pădure, dragi guvernanţi...

E vară, e cald

În fiecare vară am prilejul să văd, lucrând în mediul universitar la o facultate de științe exacte, instaurarea panicii atunci când începe admiterea, zilele trec și viitori studenți vin puțini, foarte rar… Vedem moartea facultății cu ochii pentru că, în nemărginita sa înțelepciune, ministerul aplică principii zootehnice și finanțează universitățile după numărul de studenți. În esență, a făcut astfel ca și universitățile de stat să aibă cam aceleași probleme cu cele particulare – doar mobilul diferă un pic, acolo e vorba de maximizarea profitului, la cele de stat de supraviețuire.

Ei, în cele din urmă, după 2-3 sesiuni de admitere (doar pe bază de dosare, evident) care se întind până târziu în septembrie, majoritatea locurilor se cam ocupă. Ce contează că în anul doi trec doar cam jumătate din cei admiși?... – Nu pentru c-ar fi dificil de trecut, ar ajunge doar să vină la vreo două examene…

Anul acesta panica a început mai devreme, odată cu anunțarea rezultatelor la examenul de bacalaureat. La o înjumătățire a ”bazinului” de absolvenți, ne putem aștepta și noi să nu se mai ocupe locurile bugetate la facultate. Eu, sincer, nu prea sunt de părere că ar trebui să ne panicăm, din două motive: primul ar fi că, probabil, cei care nu vor mai veni la admitere vor fi cei 50% care oricum nu treceau în anul 2, și dacă n-o să mai vină nici una-două loaze din ceilalți, cu atât mai bine – un stres în minus; în al doilea rând, am încredere că ”sistemul” nu va lăsa fără diplomă atâtea tinere vlăstare, că doar nu putem stresa ”copiii”, nu?...

Ce e mai trist este că unii din analfabeții care n-ar trebui să termine nici școala generală ajung astfel, încet-încet, să termine chiar și o facultate... Și să-i vedem, mai târziu, la catedră, ”educând” noile generații.

Funeriu & co

Astăzi dimineaţa am dat curs imboldului de a merge la... - cred că termenul "pichetare" i s-ar potrivi cel mai bine - la pichetarea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (chiar aşa se cheamă acum!). Exasperat de pasivitatea profesorilor, de faptul că un coleg de breaslă moare fără ca măcar să aibă satisfacţia că a avut totul un rost, de bătaia de joc a ministrului şi a restului tribului care conduce ţara...

M-am săturat să se tot spună că vrem competenţe nu informaţii (pentru unele meserii, informaţiile astea sunt de fapt competenţele!), că elevii sunt prea stresaţi de ceea ce încercăm să-i învăţăm şi că ar trebui să mai rărim materia prin programe, că educaţia trebuie să se adapteze capitalismului sălbatic în care avem ghinionul să trăim, sau că modelul de urmat este viziunea corporatistă a universităţilor.

Am ajuns la 8:30 dimineaţa în faţa ministerului, găsind acolo 7 profesori, vreo 30 de jandarmi şi 6-7 oameni de la Realitatea şi Antena 3. Pe la 9 şi ceva a venit la lucru onorata Oana Badea, secretară de stat. A dialogat cu noi şi ne-a spus că ar fi vrut chiar ca aseară să trimită pe cineva cu ceai cald la protestatari, dar s-a temut că gestul ar fi putut fi interpretat greşit. Înduioşător, nu? Partea ciudată e că profesorii au părut că muşcă momeala şi au primit invitaţia la discuţii (mai târziu).

Eu nu înteleg, chiar mai crede cineva că în România de azi politicienii care ne conduc pot fi convinşi de greselile pe care le fac prin simple discuţii? Îşi închipuie cineva că după ce au proiectat bugetul pe 2011 cu salariile micşorate cu 25% ei ar renunţa acum brusc la asta pentru că o mână de oameni sunt la porţile ministerului? Să fim serioşi...

Pe la 10, numărul de profesori crescuse pe la 25-30. Numărul de jandarmi pe la 50-60 (cu 2+1 camioane s-au postat la câte 100m de Minister pe strada General Berthelot), iar numărul de televiziuni la 4-5. A venit şi cineva cu o mică trompetă cu care a sunat de 3-4 ori. Folosind asta ca pretext, vreo 10 jandarmi echipaţi au venit la grupul nostru şi ne-au zis să mergem pe trotuarul opus, pentru că nu pot lucra cei din minister, că tulburăm liniştea publică. Eu şi alţii le-am zis că n-avem nimic de facut zgomot şi suntem pe un trotuar domeniu public, aşa că n-au decât să confişte trompeta cui o are. N-au fost încântaţi de împotrivire, dar nu au ştiut ce să răspundă aşa că au zis că n-avem voie să manifestăm în grup fără autorizaţie. Le-am răspuns că nu e o manifestaţie, ci o comemorare. Comemorarea învăţământului românesc. Conform legii, pentru comemorări nu trebuie autorizaţie. N-au mai avut ce zice şi s-au retras bombănind.

Ulterior un lider sindical a venit cu aprobări de la Primărie pe 2 săptămâni pentru a sta acolo între orele 9 si 22.

Pe la 11 şi ceva erau vreo 70 de profesori adunaţi, iar jandarmii au simţit nevoia să instaleze gardurile de protecţie...

Am plecat atunci, dezamăgit de lipsa de reacţie a celorlalţi zeci de mii de profesori din Bucureşti şi de faptul că România redevine un stat totalitar şi poliţienesc, în care drepturile sunt doar de formă...

Bilanţ 20: Ştiinţa şi cercetarea

Dacă tot am vorbit despre cultură şi educaţie, ar trebui să vorbim şi despre ştiinţă. În comunism, existau destul de multe centre de cercetare prin toată ţara. Deşi salariile erau ca peste tot, din cauza calităţii mari a educaţiei şi piedicilor puse emigrării existau mulţi oameni de valoare în cercetarea românească. Din păcate, lipsa accesului la cele mai recente informaţii din domeniile lor, greutatea accesului la conferinţe şi colocvii în vest, precum şi politica greşită care punea accentul pe reeditarea unor rezultate obţinute în străinătate au făcut ca, pe plan mondial, cercetarea românească să aibă puţine rezultate notabile.

Cercetători care erau scoşi la datul zăpezii iarna, sau trebuiau să care cu spinarea utilajele, care trebuiau să dea mici „atenţii” din propriul buzunar tehnicienilor pentru a realiza un aparat, care primeau ca sarcină de serviciu demontarea şi copierea unui aparat din import, erau foarte puţin motivaţi şi doar cei într-adevăr pasionaţi făceau ceva semnificativ. Munca intelectuală era în general văzută de comunişti ca un fel de „pseudomuncă”, ca o cale găsită de şmecheri pentru a evita „sudoarea frunţii”. Oamenii de ştiinţă nu erau apreciaţi decât dacă ajungeau destul de sus încât să dea în mod direct un avantaj în imaginea externă a ţării.

După două decenii de la Revoluţie, nu avem evoluţii notabile nici în domeniul ştiinţei şi cercetării. Munca intelectuală este în continuare Cenuşăreasa, iar cercetărori sunt de câteva ori mai puţini decât în ’89, majoritatea preferând alte domenii sau emigrarea spre ţări unde aveau perspective profesionale. După ani şi ani de decimare, din 2005 fondurile alocate cercetării au început să crească de la sub 0.1% din PIB, sub presiunea Uniunii Europene cu care România a semnat un acord conform căruia în 2011 va aloca 1% din PIB. Fondurile începuseră să devină îndestulătoare pentru numărul mic de cercetători rămaşi în ţară în 2007-2008, o parte din laboratoarele care au supravieţuit şi-au putut achiziţiona echipamente competitive şi pentru prima dată după Revoluţie au început să apară cazuri de întoarcere în ţară a cercetătorilor. Pentru puţinii cercetători români, pentru prima dată părea a se vedea lumina de la capătul tunelului. A venit însă criza şi conducătorii au revenit la vechile obiceiuri, la tăieri masive de fonduri tocmai de unde n-ar fi fost cazul. Poate fi lovitura de graţie pentru cercetarea românească, care n-a dus-o niciodată bine dar acum chiar pare pe moarte. Suntem pregătiţi să intrăm în „societatea cunoaşterii”, „secolul informaţiei” etc fără cercetare ştiinţifică. Adică, să rămânem în lumea a treia.

Paştele cailor

Mărirea salariilor profesorilor, după ce a fost aprobată de Parlament din octombrie 2008, a fost promisă din 2009, 1 aprilie, apoi (nu-mi spuneţi că se aştepta cineva să nu fi fost o glumă) din 1 mai... Cum 1 mai e aproape, tovarăşa ministru a MECI a mai lungit-o un pic: majorările salariale vor începe din ianuarie 2010, când „efectele crizei vor fi mai puţin agresive”.

Iar profesorii nu numai că nu vor primi nici amărâta de indexare de 5% promisă tuturor bugetarilor, dar salariile le vor scădea în urma importantei rectificări bugetare făcute acum câteva zile. Cu o sumă deloc mică pentru nivelul salarizării în învăţământ, de 300 lei noi lunar. Acum, putem să ne gândim că poate mai afectaţi vor fi cei cu salarii mari, ar fi absurd să ne gândim că se vor tăia 300 lei dintr-un salariu de profesor începător, de 7-800 lei... Dar oricum, esenţa este că salariile şi aşa de mizerie vor scădea.

Tovarăşa Andronescu mai spunea şi că „speră” să recupereze sumele pierdute la o altă rectificare de buget, în septembrie, şi că nu vor fi disponibilizări. Cine o mai crede??? Aşa cum am scris alaltăieri, procedurile pentru concedieri colective au început deja în unele instituţii de învăţământ şi cercetare, chiar înaintea rectificării bugetare. De asemenea, pe ce se bazează când spune că efectele crizei vor fi mai mici în 2010? Pe acelaşi tip de previziuni potrivit cărora aveam creştere economică de 2.5% când a fost elaborat bugetul (deşi orice om cu un pic de bun-simţ, nu neapărat specialist, ştia deja că va fi o scădere economică, nu creştere).

În acest timp, sindicatele se bâlbâie şi spun că organizează referendum pentru a decide forma de protest. Soluţia clară, singura eficientă, este greva generală imediată, adică neînceperea şcolii după vacanţă! Pentru că oricum în vacanţă vor mai veni şi alte veşti proaste pentru profesori şi pentru că nimic altceva nu i-ar impresiona pe politicienii noştri cu şoric gros...

Iar linişte???

Acum câteva săptămâni a devenit clar că ordonanţa referitoare la scăderea cheltuielilor bugetare cu 20% se referă la toate sectoarele bugetare şi nu doar la aparatul central al statului. Acum câteva zile se anunţau disponibilizări colective în Educaţie şi cercetare, 20.000 de salariaţi urmând să fie daţi afară. La unele instituţii de învăţământ şi cercetare au fost deja declanşate procedurile pentru concedieri colective. Vine acum rectificarea bugetară, prin care se reduc (în plus?) salariile (şi aşa mici) cu o medie de 300 lei noi. Sindicatele au trădat încă o dată, semnând „protocoale” cu Guvernul.

Dar ce fac profesorii şi cercetătorii???? De ce nu sunt deja în stradă? Cât mai au de gând să rabde?

Dacă nici aceste elite intelectuale ale ţării nu îşi dau seama că unirea naşte puterea, şi că vor fi bătaia de joc a nesimţiţilor care fac pe politicienii în România atâta timp cât nu protestează masiv şi vizibil, atunci cine să-şi dea seama?...

Domnilor, nu vă aşteptaţi la echitate şi bun simţ de la guvernanţi! Ei vă vor da afară, celor rămaşi le vor scădea salariile, vor lua şi cămaşa de pe voi dacă vor vedea că nu reacţionaţi! Îşi vor bate joc de voi până când îi veţi face să se simtă în pericol – iar asta nu o realizaţi cu scrisori deschise şi sondaje de opinie, ci cu greve şi manifestaţii cu zeci de mii de participanţi.

Cei zero ani de-acasă

În vremea comunismului, erau mulţi cei care nu aveau nici un fel de reţinere în a sustrage din ce era „al statului”. Pentru că statul oricum lua de la toţi, şi dădea doar cât şi cui voia. De fapt, statul era privit ca inamic de majoritatea oamenilor. De la el părea just să furi, pentru că şi el fura de la tine – aşa gândeau mulţi. Dar exista o reţinere, o jenă de a lua de la „colegii de suferinţă”, de la ceilalţi oameni obişnuiţi şi asupriţi. Din acei mulţi oameni care furau de la stat, extrem de puţini ar fi furat din altă parte. Oamenii erau solidari, poate din cauza presiunii la care erau toţi deopotrivă supuşi de regimul comunist. Aveau educaţia elementară de la părinţi, nu voiau să facă rău aproapelui. Nu erau antisociali, chiar dacă erau împotriva statului comunist, chiar dacă se temeau de securitatea care avea urechi şi ochi aproape peste tot.

Problema, mai nou, începe de la cei 6-7 ani „de acasă”. Românii „de tip nou”, post-decembrişti, continuă să vadă statul ca inamic şi hoţ, ceea ce având în vedere cine îl conduce de 18 ani, nici nu e contestabil. Din păcate însă îi văd inamici şi pe cei din jur, pentru invidii mai mici sau mai mari, pentru un pic de noroc pe care unii l-au avut şi alţii nu... De fapt, România a fost redusă la o stare de subzistenţă deplorabilă, care a afectat în cele din urmă şi cele mai elementare relaţii sociale dintre oameni. Într-o ţară în care sunt milioane de oameni care abia îşi târăsc zilele, în care pensionarii trăiesc cu 30-100 euro pe lună dar cu preţuri occidentale în magazine, în care familii de 5-6 persoane subzistă cu un singur salariu minim, persoanele care duc un trai decent sunt văzute cu invidie, ca o excepţie ofensatoare la adresa „celor mulţi”, ca şi cum numai furând de la ceilalţi ar fi putut ajunge unde sunt.

Dar şi la nivelurile de trai cele mai joase se întâmplă acelaşi lucru – există diferenţe minime, pentru care oamenii se pizmuiesc. În România nu mai există solidaritatea. De aici faptele antisociale...

Cât despre simţul civic, el este responsabilitatea pe care cetăţeanul o simte pentru oamenii, societatea în care trăieşte. Ţine de educaţie, dar nu se poate construi fără baza celor „7 ani de-acasă”.

În aceşti ani „de acasă”, acum copiii stau mai puţin cu părinţii, care trebuie să facă eforturi mai mari (şi sunt şi mai motivaţi să le facă) pentru a le asigura copiilor o copilărie fără griji. Dar copiii sunt asaltaţi de contraexemple, de la stradă la televizor. Copiii văd şi asimilează cu o viteză care pentru noi adulţii e incredibilă. Ei nu mai văd o motivare pentru acel bun-simţ care ar trebui să constituie baza pentru viitoarea educaţie morală şi civică.

Şi aşa, sunt tot mai mulţi cei care se răzbună pe societate în toate modurile care le trec prin cap, de la a fura de la oricine orice, la nepăsarea pentru problemele de mediu, pentru curăţenia pe stradă, pentru tot ce ţine de comunitate.