Somnul raţiunii naşte monştri

România, ca şi celelalte ţări din Estul Europei, a fost după căderea comunismului un teren pe care s-a aplicat un capitalism sălbatic, voit nereglementat, în care s-au reparcurs greşeli pe care ţările vestice le-au depăşit cu câteva decenii în urmă. Asta în folosul foştilor activişti de frunte, metamorfozaţi peste noapte în capitalişti convinşi, patroni de fabrici şi bănci.

Din păcate românii par să nu se mai trezească din somnul care a născut deja monştri, cum ar fi miliardarii de carton, datoria externă de zeci de miliarde de euro din care nu s-au făcut investiţii etc. Ar trebui să se trezească, şi să se implice în politică astfel încât românii să aibă şi o alternativă la comuniştii cu faţă capitalistă care sunt încă şefii ţării.

Până acum am participat la toate alegerile (locale şi generale), dar pentru sesiunea următoare de generale chiar mă bate un puternic gând de absenteism. Pentru că din nou nu vom putea decât alege între rău şi mai puţin rău. Ceea ce mă reţine e că absenteismul persoanelor plictisite de circul ieftin al pseudo-politicienilor pe care-i avem nu face decât să asigure victoria PSD, care are o bază solidă de alegători din mediul rural, cu acces precar la informaţie...

Economia, încotro?

Creşte preţul petrolului, e inflaţie peste tot în lume. Toţi sunt alarmaţi că PIB-urile dau semne de stagnare, se trag semnale de alarmă în mass-media... DE CE? De ce ar trebui ca PIB-ul să crească în permanenţă? Este oare imposibilă din punct de vedere teoretic o economie în echilibru? Pentru majoritatea oamenilor, echilibrul este starea cea mai de dorit, în majoritatea domeniilor. Atunci de ce nu se doreşte un echilibru economic, de ce suntem ameninţaţi cu el ca şi cu ceva dezastruos?

Problema este că suntem trataţi de sus de mass-media şi mediile politico-economice, care ne dau de înţeles că afacerile externe şi macroeconomia sunt chestii mult peste capacitatea intelectuală a omului mediu, când nu este deloc aşa... Un „om mediu” poate înţelege 80-90% din acestea.

Această înţelegere este imperios necesară în societatea de azi, care altfel va ajunge să fie integral controlată de mass-media şi marile corporaţii, în detrimentul majorităţii. Este necesr să ne dăm seama când cei care ne conduc, fiind angajaţii noştri, ne iau de proşti si urmăresc doar interesele proprii.

Economia este azi bazată pe acumularea şi globalizarea capitalului, iar pentru ca aceasta să poată continua la infinit este nevoie de creşterea necontenită a economiei. Dar asta nu înseamnă că oamenii vor trăi în medie mai bine, ba dimpotrivă. Creşterile economice intră practic în acumularea de capital. Economiile ţărilor mici pot fi în câteva secunde distruse sau îngrăşate artificial, prin nişte fluxuri de bani virtuali dirijate conform unor interese „superioare” prin marile burse ale lumii.

Este o situaţie tensionată, din cauză că globalizarea este doar a circulaţiei capitalului, în timp ce câştigurile slariale de exemplu rămân strict locale iar capitalul reprezentat de „know-how” rămâne exclusiv în posesia ţărilor dezvoltate. Modelul economic mondial aplicat acum este unul de canibalism, în care economiile ţărilor dezvoltate se îngraşă devorând ţările din „lumea a treia”, ţinute special într-o stare de înapoiere criminală.

Cuba

E interesant ce schimbări de situaţie vor apărea cu ocazia retragerii lui Fidel Castro. Cuba stă ca un ghimpe în coasta americanilor. Aşa cum ne-a învăţat istoria, nu pentru că ar fi un avanpost comunist, nici pentru că nu există democraţie ci dictatură (ambele variante au fost utilizate de-a lungul timpului pentru a justifica ostilitatea şi embargoul impus acestei ţări).

Cuba, după revoluţia prin care Fidel Castro a ajuns la putere, a avut o evoluţie socio-economică foarte rapidă, până la niveluri care au îngrijorat şefii americani – pentru că putea deveni un model pentru alte ţări din sfera lor de influenţă. Cuba a încercat o apropiere şi colaborare cu SUA, dar a fost refuzată, aşa că s-a întors spre cealaltă mare putere a timpului, URSS. Aceasta i-a acordat un ajutor fără de care Cuba, în plină zonă de influenţă americană, nu avea cum supravieţui.

În Cuba a fost creat un sistem de asistenţă sanitară la nivel foarte ridicat, iar economia a reuşit să funcţioneze. Populaţia, în medie, nu era nemulţumită de conducere, chiar dacă aceasta era dictatorială.

Cuba are acum probleme, pentru că ajutorul rusesc nu mai are de unde veni, iar embargoul continuă nemilos, deşi complet nejustificat. Este interesant totuşi cât a rezistat această ţară presiunii super-puterii SUA, cât de mult poate conta de fapt voinţa unui popor, fie el şi mic.

Competition

Am văzut la un moment-dat circulând prin Bucureşti (acum câţiva ani, când se mai putea încă spune că se circulă fără a exagera), pe spatele unei maşini, o tăbliţă cu o inscripţie remarcabilă:

Don’t steal!

Government hates

competition!

Tare! Salut pe această cale şoferul respectiv. Într-adevăr, chestia este valabilă în cazul foarte multor guverne din lumea de azi. Din păcate, a ajuns să fie o stare de fapt percepută ca normalitate de către populaţie. Guvernele sunt percepute ca nişte cuiburi de hoţi, şi pare că nimeni nu-şi mai aminteşte că ei sunt angajaţii noştri! Parlamentul şi Guvernul au obligaţia să lucreze în folosul oamenilor, altfel sunt instituţii nule de fapt şi de drept, iar populaţia este îndreptăţită la acţiune pentru a le înlătura.

G. Liiceanu - "Din nou despre lichele"

Articolul complet in Cotidianul, la link-ul acesta. Bine zis!
"
Performanţa acestui nou tip de lichea istorică este că, după ce şi-a nenorocit deja semenii o dată prin prestaţia ei în „vechiul regim“, în loc să se retragă de pe scena socială, persistă, metamorfozată în „om politic democrat“, pentru a-şi nenoroci semenii a doua oară. Tocmai pentru că a trecut cu bine, amplificându-şi anvergura, pe celălalt mal al istoriei, ea este licheaua autopotenţată istoric. Ceea ce o ţine strâns legată de vechea lichea nu este doar identitatea fizică de persoane, de cadre, de categorii sau de grupuri, ci trăsătura pe care o are în comun cu licheaua comunistă: obţinerea sistematică a binelui propriu de pe urma nenorocirii sistematice a unui popor întreg.

Nou, în schimb, este că minciuna, jaful şi distrugerea - triada sacră a pragmaticii comuniste -, începute în urmă cu câteva decenii, dar potenţate acum de perspectiva îmbogăţirii nelimitate, sunt puse în slujba unei rapacităţi fără precedent. Acum se merge la lichidare totală. Licheaua tranziţiei - paradoxală şi autopotenţată istoric - năzuieşte să aibă tot: taie pădurile cu o frenezie nouă, privatizează fraudulos sursele de energie şi parcurile publice, dărâmă casele care fac istorie pentru a pune în locul lor hoteluri cu multe etaje, dă pomeni preelectorale ca să poată, odată realeasă, să sugă mai bine ce a mai rămas de supt. Tot ce a învăţat în comunism în materie de eschivă a binelui public şi de ne-iubire de ţară poate fi aplicat acum. „Nu ne vindem ţara!“, aforismul ipocrit al unui patriotism în extaz din anii ’90, nu era decât expresia retorică a depozitării prăzii în vederea ulterioarei ei împărţiri. Pentru licheaua tranziţiei, „ţara“ era numele de cod al acestei prăzi istorice, provizia de furt naţional planificat pe următorii ani. Nu am vândut atunci, scump şi în afară, ceea ce în 18 ani ar fi putut produce bogăţie internă. În curs de reorganizare, „lichelele noastre“ proiectaseră să poată cumpăra între timp totul pe nimic, lăsând celorlalţi doar mizeria şi dezolarea locului golit.
"

NATO şi anti-NATO

NATO – o structură din era dinozaurilor care se încăpăţânează să supravieţuiască în mileniul III. O adunătură de bolnavi psihic („strategi”) care ar prefera autodistrugerea pierderii puterii. O asociaţie suprastatală (dar aservită SUA) care are ca scop încurajarea cheltuirii a sute de miliarde de dolari anual pentru armate şi proiectele lor megalomane şi inutile.

Dacă până la destrămarea URSS NATO mai avea măcar un pretext cât de cât plauzibil pentru existenţă, acum se agaţă de tot felul de „motive” comico-tragice. Comice pentru că sunt cu totul paralele cu realitatea, minciuni sfruntate, tragice pentru că se inventează mici războaie care aduc moartea, direct sau indirect, pentru mii şi milioane de oameni. Iar pentru ca aceşti nevinovaţi să moară, plătim noi din impozitele pe care le dăm statelor membre NATO.

România a fost mândra gazdă a unui summit NATO. Este trist că embargoul informaţional a fost atât de eficient încât nu au fost demonstraţii semnificative anti-NATO, aşa cum se întâmplă când aceste summit-uri au loc în „ţările civilizate”. Lumea se uita prosteşte în gura lui Bush Jr. când acesta ne ameninţa cu rachetele iraniene, la fel de închipuite ca armele de distrugere în masă ale Irakului... Din cauza acestei ameninţări „iminente” lumea „e nevoită” să construiască un scut anti-rachetă de o eficienţă îndoielnică dar cu costuri sigure de sute de miliarde. Când ar fi mult mai simplu şi ieftin să instaureze în Iran un preşedinte pro-american, aşa cum SUA a procedat deja (fără război) cu alte ţări din zonă şi nu numai.

Scopurile NATO nu sunt „apărarea democraţiei, pacea şi securitatea mondială”, ci apărarea cu orice preţ a acumulărilor de putere economico-militară deja existente, lupta împotriva unei democraţii autentice şi participative oriunde ar exista pericolul apariţiei acesteia.

Era dinozaurilor a trecut însă, să sperăm că o să treacă şi NATO, fără vreun nou război mondial pus la cale de minţi bolnave.

Chomsky

O scurtă recomandare: pentru cei care ştiu ceva engleză şi sunt interesaţi de iţele puterii, relaţii şi jocuri politice internaţionale şi înţelegerea lumii de azi, v-ar interesa să citiţi Noam Chomsky. Este un renumit profesor de lingvistică la MIT, dar este implicat de zeci de ani în activităţi civice şi este la curent cu noutăţile din arhivele americane desecretizate.

Găsiţi câteva din eseurile şi articolele publicate de dânsul pe site-ul www.chomsky.info, iar dacă acestea vă plac îi puteţi găsi pe Amazon cărţile. Lectură plăcută!

„Mulţumim din inimă ...!”

După ce „au fost supuse dezbaterii publice”, după ce s-au transmis telegramele de felicitare şi mulţumire din partea consiliilor profesorale ale şcolilor din ţară, dimpreună cu „propuneri de îmbunătăţire” a noii „Legi a Învăţământului” şi a noului „Statut al Personalului Didactic”, propuneri care să le facă şi mai absurde, s-a găsit repede şi „tichia de mărgăritar”: „Pactul pentru Educaţie”; o inutilitate la care, spune Preşedintele ţării, „se lucrează de doi ani de zile” (în secret, desigur, „monumentul” trebuia „dezvelit” cu ocazia noului an electoral!)!

Cu 12 miniştri în 18 ani, fiecare cu „reforma” lui, brodată pe experimente la care alţii au renunţat demult, „Educaţia” noastră mai avea nevoie doar de acest „Pact al hoţilor şi nesimţiţilor naţiei”, pentru „a urca pe noi culmi ...”!

Vă mai amintesc ceva asemenea expresii? Mie, da: îmi amintesc de fiecare dată că suntem conduşi încă, după aproape două decenii de la „Marea schimbare”, de aceiaşi oameni, de cei ale căror palme încă mai sunt roşii de la aplauzele ce însoţeau aceste lozinci şi de cei „şcoliţi” de ei, pentru a duce mai departe „tradiţia revoluţionară”! De câte „generaţii de sacrificiu” vom mai avea nevoie pentru a scăpa de aceste „umbre”?

Îmi aduc aminte de un fost Preşedinte al acestei prea-umilite ţări care, atunci când i s-a amintit (după 3 ani de mandat!) că a promis, în campania electorală, că „nu vor mai exista generaţii de sacrificiu în România”, a avut nesimţirea să răspundă: „o generaţie înseamnă 30 de ani, nu 3 ani!”!

Şi uite-aşa, din 3 în 3, din 4 în 4 sau din 5 în 5 ani, se apropie „finalizarea cu succes” a procesului de sacrificare a încă unei generaţii! Câte vom mai accepta?

Pactul pentru incultură

Iniţiat de Preşedinte, a fost finalizat „Pactul pentru Educaţie”, document inutil ce se suprapune peste legile (aberante!) deja existente. Mai era nevoie de un „pact” pentru a scoate în continuare bacalaureaţi semianalfabeţi şi pentru care „regula de trei simplă” e prea complicată? Iată, tocmai am aflat că, la propunerea elevilor, care consideră subiectele propuse pentru bacalaureatul din acest an prea complicate, ministerul va retrage aceste subiecte şi le va înlocui cu altele, „mai pe puterile lor”! Să mai amintim şi faptul că aceşti elevi vor participa la elaborarea noilor programe, pentru noua „reformă” din învăţământul nostru, sau că dintre ei se vor alege viitorii profesori?...

Era nevoie de un „pact” care să prevadă o dată în plus că învăţământul trebuie să beneficieze de 6% din PIB? Pentru a fi şi mai evidentă inutilitatea acestuia, din cei 6% alocaţi pentru acest an învăţământului s-a retras ceva la prima rectificare bugetară ce a urmat elaborării „pactului”! Cu ce argumente? Cică să nu se mai cumpere maşini de lux la minister şi să nu se mai pună termopane la birourile miniştrilor din aceşti bani şi atunci au să ajungă! Păi, uite, noi nu ştiam că s-au dat 6 procente din PIB la învăţământ ca să se cumpere maşini de lux şi să se pună termopane la birouri, credeam că s-au dat pentru a mări salariile profesorilor (care au rămas la mai puţin de un sfert din salariile profesorilor din celelalte ţări europene), pentru a se repara şcoli ce stau să cadă (nu pentru că ar fi niscai monumente de artă străveche, deşi chiar şi atunci ar trebui întreţinute!), pentru utilarea unor laboratoare (mai există încă multe laboratoare şcolare cu materiale şi aparatură de peste 30 de ani!), pentru a se construi baze sportive şi alte asemenea lucruri! Măi, dar naivi mai eram noi!

Este prea transparent scopul încheierii acestui pact, pentru a nu fi înţeles uşor de orice român: un pact încheiat între partidele politice, în prag de alegeri! Nu aduce mai nimic nou şi nimic bun pentru sistemul nostru de învăţământ, vine doar să confirme o constatare făcută de mulţi ani de către oamenii din sistem (cei care-l susţin, nu cei care se prefac a-l conduce!): pentru a distruge o naţie (şi o civilizaţie!) nu e nevoie nici de armate, nici de catastrofe naturale, e suficient să-i distrugi Învăţământul, Sănătatea şi Cultura!

„Dovada maturizării clasei noastre politice, preocupată de viitorul european al României” şi alte asemenea lozinci sufocă pur şi simplu mass-media românească! Nimic despre nesimţirea ce guvernează de atâţia ani această ţară, nimic despre dezinteresul ce urmează fiecărui an electoral, până la următoarele alegeri. De fiecare dată, clasa politică „se maturizează” pe durata campaniei electorale, după care revine la starea fundamentală: aşa cum copiii aleargă după o minge, atât de concentraţi asupra ei încât nu văd maşina ce se apropie, claxonează şi scrâşneşte din frâne, riscând să-i lovească, oamenii noştri politici se vor concentra din nou asupra afacerilor şi disputelor personale şi vor uita din nou de problemele celor ce i-au ales!

Nu i-a lovit nimic până acum! Nu-i va lovi nici de acum înainte? Ei par convinşi că nu, o dată ce repetă acelaşi clişeu! Şi sondajele, pe care le tot comandă şi le plătesc din banii „supuşilor”, îi liniştesc de fiecare dată: naţia încă doarme, „mămăliga românească” este încă departe de o nouă „explozie”! Merge şi de data asta! Oare? Şi dacă da, cât va mai merge?

Kosovo

Prima reacţie a mea a fost: „ce naiba i-a mai apucat şi pe-ăştia?”

Eram în vizită în SUA în duminica declarării independenţei şi am văzut pe străzile New-York-ului o demonstraţie de câteva sute, poate o mie de oameni care se bucurau pentru eveniment. Auzisem mai demult de intenţia declarării independenţei, dar nu am luat-o în serios pentru că nu m-aş fi aşteptat ca SUA şi ţările europene să recunoască noul stat. De altfel, motivele recunoaşterii mi se par cam dubiose.

Declararea independenţei Kosovo are două hibe: prima, că dacă era să se întâmple trebuia să se întâmple acum aproape un deceniu, când cu războiul din zonă, iar a doua că este o soluţie la fel de proastă ca şi bombardamentele americane de atunci. Să explic un pic al doilea punct: pentru toată lumea cu capul pe umeri era clar încă de atunci că soluţia bombardamentelor era un fel de tratament al cancerului cu mitraliera; nu a rezolvat nicidecum problemele, aşa cum de altfel ne-au obişnuit deja „intervenţiile” americane-NATO. În plus, fărâmiţarea excesivă în state minuscule este doar în avantajul corporaţiilor multinaţionale şi în dezavantajul major al cetăţenilor. Un stat mic nu poate fi autosuficient din nici un punct de vedere, este oricum la cheremul furnizorilor din ţările vecine sau ţările „importante”, independenţa este numai o denumire frumoasă care ascunde în spatele ei chiar opusul... Minusculele state independente care au apărut şi apar ca ciupercile după ploaie sunt doar nişte prăzi uşoare ale circuitelor financiare mondiale.

Recunoaşterea independenţei Kosovo este cred eu un semnal de alarmă, pentru că arată că „marile puteri” încurajează scindarea (celoralte state, evident) în stătuleţe tot mai mici şi manevrabile. Sper doar ca lumea să nu înghită momeala...