Prima reacţie a mea a fost: „ce naiba i-a mai apucat şi pe-ăştia?”
Eram în vizită în SUA în duminica declarării independenţei şi am văzut pe străzile New-York-ului o demonstraţie de câteva sute, poate o mie de oameni care se bucurau pentru eveniment. Auzisem mai demult de intenţia declarării independenţei, dar nu am luat-o în serios pentru că nu m-aş fi aşteptat ca SUA şi ţările europene să recunoască noul stat. De altfel, motivele recunoaşterii mi se par cam dubiose.
Declararea independenţei Kosovo are două hibe: prima, că dacă era să se întâmple trebuia să se întâmple acum aproape un deceniu, când cu războiul din zonă, iar a doua că este o soluţie la fel de proastă ca şi bombardamentele americane de atunci. Să explic un pic al doilea punct: pentru toată lumea cu capul pe umeri era clar încă de atunci că soluţia bombardamentelor era un fel de tratament al cancerului cu mitraliera; nu a rezolvat nicidecum problemele, aşa cum de altfel ne-au obişnuit deja „intervenţiile” americane-NATO. În plus, fărâmiţarea excesivă în state minuscule este doar în avantajul corporaţiilor multinaţionale şi în dezavantajul major al cetăţenilor. Un stat mic nu poate fi autosuficient din nici un punct de vedere, este oricum la cheremul furnizorilor din ţările vecine sau ţările „importante”, independenţa este numai o denumire frumoasă care ascunde în spatele ei chiar opusul... Minusculele state independente care au apărut şi apar ca ciupercile după ploaie sunt doar nişte prăzi uşoare ale circuitelor financiare mondiale.
Recunoaşterea independenţei Kosovo este cred eu un semnal de alarmă, pentru că arată că „marile puteri” încurajează scindarea (celoralte state, evident) în stătuleţe tot mai mici şi manevrabile. Sper doar ca lumea să nu înghită momeala...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu