Teledon

Am fost întotdeauna pentru ajutorarea celor care au nevoie, este ceva firesc, normal, cerut de cele mai elementare legi morale şi sociale. Dar „show”-ul care se face pe la televiziuni cu Teledonul mi se pare de cel mai ţipător prost-gust.

De data asta a fost unul cu ocazia inundaţiilor (care au devenit o obişnuinţă de câţiva ani încoace). Vin acolo politicieni care s-au îmbogăţit pe căi dubioase, care n-au dat şi nu s-au preocupat de aplicarea unor legi pentru a evita stricăciunile datorate umflării râurilor, prezentatorii emisiunii se străduiesc să facă un fel de şantaj emoţional pentru a stoarce şi câţiva lei de la nişte pensionari şi nevoiaşi... Iar unii politicieni folosesc ocazia pentru a se lăuda cu cât au contribuit ei din „puţinul” lor...

Televiziunea câştigă audienţă, şi câştigă într-o singură zi din publicitate mult mai mult decât se adună de la un astfel de Teledon. De ce nu dă direct şi discret banii câştigaţi pe o zi de publicitate şi gata? Fără tot tam-tam-ul deşănţat? Oamenii pot oricum pune bani pentru ajutorarea celor nevoiaşi în diverse conturi sau la diverse asociaţii, pot trimite obiecte şi alimente de primă necestate... Fără teledonuri stupide.

Salvare?

Ieri am auzit de încă un accident în care a fost implicată o salvare, şi cred că subiectul merită aprofundat un pic. Şoferul SRI care a avut vina (parţială conform poliţiei, totală după mine) accidentului de ieri reprezintă poate un caz extrem de prostie, tupeu şi nesimţire, pentru care sunt renumiţi securiştii (foşti şi prezenţi), SPP-iştii, angajaţii firmelor de pază (a celor mari şi cu maşini tari). Totuşi, mergând pe străzile României vreo 50,000km, am putut să văd o comportare generală de nepăsare în privinţa salvărilor – românii se străduiesc mult mai puţin să le facă loc decât cetăţenii din alte ţări.

Acesta este un semn de incultură şi necivilizaţie. Pe vremea comunismului, salvările erau insuficiente ca număr şi dotări, practic cine ajungea să depindă de ele nu avea mari şanse să supravieţuiască. Şoferii nu se întâlneau des în trafic cu ele – iar traficul era oricum mult mai lejer. Acum, deşi poate încă nu destule, există salvări mult mai multe şi mai bine dotate. De ce să împiedicăm acum salvarea unor vieţi printr-o nepăsare criminală??

Să fumezi nepăsător şi să asculţi muzică atunci când în spatele maşinii tale vezi girofarul şi auzi sirena unei maşini a Salvării, mi se pare o imagine grotească, absurdă... Şi totusi, am văzut-o şi sunt convins că nu e un caz izolat. Ar trebui să se gândească cei în cauză cum ar fi să fie ei în salvare...

Societatea economiei

În mod normal, economia ar trebui să urmeze necesităţile societăţii şi să fie modelată de aceasta. Din păcate însă, odată cu acumularea fără precedent a capitalului, economia a preluat conducerea, iar în lumea de azi noul „război rece” se dă între ea şi societate, pentru remodelarea societăţii în conformitate cu dorinţele economiei.

„Cel de-al treile val” al evoluţiei umane, prezis de soţii Toeffler acum aproape 40 de ani, întârzie să apară tocmai din cauză că economia de tip vechi (al 2-lea val, industria producţiei de masă) se opune acestei schimbări dorite şi necesare pentru societate.

Economia capitalistă, prin controlul mijloacelor de informare de către corporaţiile media şi industria publicitară, a lovit în însăşi esenţa funcţionării sistemului capitalist al „economiei de piaţă”: echilibrul informaţional. În ziua de azi cumpărătorul nu mai are acces la informaţii obiective asupra produselor, aşa că alegerea lui este arbitrară iar „selecţia naturală” a produselor bune nu se mai face.

Sistemul este în criză, pentru că se bazează pe folosirea tot mai multor resurse, în timp ce societatea devine conştientă că resursele sunt limitate şi pe sfârşite, că mediul este în pragul dezastrului şi că este nevoie de schimbări profunde şi rapide. Dacă acestea se vor putea produce în timp util, rămâne de văzut.

Diesel

De ceva vreme tot aud de problemele de sănătate din marile oraşe datorate micro-particulelor din aer (celebrele PM-uri) – probleme care sunt dintre cele mai grave.

Se ştie că mare parte din aceste emisii sunt datorate motoarelor Diesel ale autovehiculelor, a căror proliferare în ultimii ani a fost susţinută puternic de către state. Datorită consumurilor mai mici decât ale motoarelor pe benzină, emisiile de gaze cu efect de seră sunt mai mici.

Ceea ce nu înţeleg este de ce nu a fost de la început impusă o legislaţie în ceea ce priveşte emisiile de PM-uri? Abia în viitorul standard Euro 5 apar limitele la aceste emisii. Chiar credeţi că soluţia – filtrul antiparticule care apare acum pe piaţă – nu se puta realiza acum 10 ani, scutind astfel de pedeapsa capitală sute de mii – poate milioane – de oameni?

Ştiinţa şi tehnologia existau, trebuia doar o constrângere legislativă din partea statelor pentru a obliga constructorii de automobile să le implementeze.

Constrângerea nu a existat, vânzările de automobile cu motoare Diesel au ajuns la 80% din total, şi anual câteva mii de persoane mor în fiecare mare oraş (european) din cauza unor patologii direct imputabile microparticulelor. Asta fără a socoti decesele în care PM-urile au doar roluri secundare, agravante, patologiei principale.

Nu poate nimeni susţine că nu se bănuiau măcar câteva din efectele nefaste ale PM-urilor pentru sănătate. Şi atunci...

Cine răspunde pentru aceste crime cu premeditare?

Buturuga mică

Au fost de curînd alegeri în Italia, iar problemele lor politice sunt foarte asemănătoare cu cele din România.

În Italia au început să apară mici partide neafiliate, care uneori se axează pe problematici relativ înguste, alteori promovează schimbări sociale pe scară largă, dar care sunt de acord în privinţa unui lucru: toată clasa politică actuală, cu marile partide – cuiburi de corupţie, trebuie trimisă acasă. O nouă politică, responsabilă, cu oameni responsabili, este necesară.

În faţa acestor partide, care încurajează oamenii să le voteze sau (acolo unde nu sunt pe liste) să-şi anuleze buletinele de vot (ca să transmită mesajul contra tuturor opţiunilor disponibile), mai-marii zilei (gen Berlusconi) au scos teza „votului util” – conform căreia oamenii ar trebui să voteze numai partidele mari, care au şanse, pentru a nu-şi irosi votul. Această teză, în spatele căreia se ascunde frica de o luptă cinstită, bazată pe idei şi nu pe gogoriţe de campanie, m-a făcut să-mi dau seama că o posibilă cale pentru schimbări adevărate în politică poate fi calea partidelor mici – şi multe.

Multe partide mici, care să înceapă activitatea pe plan local. Apoi, următorul pas după câştigarea alegerilor locale ar fi desfiinţarea pragului minim pentru intrarea în Parlament, adică scăderea lui la procentul echivalent unui singur parlamentar. Ce ne interesează dacă în Parlament sunt 4 sau 400 de partide? Atâta vreme cât ar fi 600 de oameni care într-adevîr ar reprezenta alegătorii, ei vor găsi puncte comune şi legile bune vor fi aprobate.

Un partid mare, în ziua de azi, nu poate câştiga fără corupţie, fără a se îndatora faţă de diverse cercuri de itnerese pentru ca apoi, la conducere, să fie şantajabil. Partidele mici nu suferă de această problemă, tipică acumulărilor mari de putere, pentru că sint descentralizate.

Cine ştie, poate buturugile mici vor putea schimba lumea.

Somnul raţiunii naşte monştri

România, ca şi celelalte ţări din Estul Europei, a fost după căderea comunismului un teren pe care s-a aplicat un capitalism sălbatic, voit nereglementat, în care s-au reparcurs greşeli pe care ţările vestice le-au depăşit cu câteva decenii în urmă. Asta în folosul foştilor activişti de frunte, metamorfozaţi peste noapte în capitalişti convinşi, patroni de fabrici şi bănci.

Din păcate românii par să nu se mai trezească din somnul care a născut deja monştri, cum ar fi miliardarii de carton, datoria externă de zeci de miliarde de euro din care nu s-au făcut investiţii etc. Ar trebui să se trezească, şi să se implice în politică astfel încât românii să aibă şi o alternativă la comuniştii cu faţă capitalistă care sunt încă şefii ţării.

Până acum am participat la toate alegerile (locale şi generale), dar pentru sesiunea următoare de generale chiar mă bate un puternic gând de absenteism. Pentru că din nou nu vom putea decât alege între rău şi mai puţin rău. Ceea ce mă reţine e că absenteismul persoanelor plictisite de circul ieftin al pseudo-politicienilor pe care-i avem nu face decât să asigure victoria PSD, care are o bază solidă de alegători din mediul rural, cu acces precar la informaţie...

Economia, încotro?

Creşte preţul petrolului, e inflaţie peste tot în lume. Toţi sunt alarmaţi că PIB-urile dau semne de stagnare, se trag semnale de alarmă în mass-media... DE CE? De ce ar trebui ca PIB-ul să crească în permanenţă? Este oare imposibilă din punct de vedere teoretic o economie în echilibru? Pentru majoritatea oamenilor, echilibrul este starea cea mai de dorit, în majoritatea domeniilor. Atunci de ce nu se doreşte un echilibru economic, de ce suntem ameninţaţi cu el ca şi cu ceva dezastruos?

Problema este că suntem trataţi de sus de mass-media şi mediile politico-economice, care ne dau de înţeles că afacerile externe şi macroeconomia sunt chestii mult peste capacitatea intelectuală a omului mediu, când nu este deloc aşa... Un „om mediu” poate înţelege 80-90% din acestea.

Această înţelegere este imperios necesară în societatea de azi, care altfel va ajunge să fie integral controlată de mass-media şi marile corporaţii, în detrimentul majorităţii. Este necesr să ne dăm seama când cei care ne conduc, fiind angajaţii noştri, ne iau de proşti si urmăresc doar interesele proprii.

Economia este azi bazată pe acumularea şi globalizarea capitalului, iar pentru ca aceasta să poată continua la infinit este nevoie de creşterea necontenită a economiei. Dar asta nu înseamnă că oamenii vor trăi în medie mai bine, ba dimpotrivă. Creşterile economice intră practic în acumularea de capital. Economiile ţărilor mici pot fi în câteva secunde distruse sau îngrăşate artificial, prin nişte fluxuri de bani virtuali dirijate conform unor interese „superioare” prin marile burse ale lumii.

Este o situaţie tensionată, din cauză că globalizarea este doar a circulaţiei capitalului, în timp ce câştigurile slariale de exemplu rămân strict locale iar capitalul reprezentat de „know-how” rămâne exclusiv în posesia ţărilor dezvoltate. Modelul economic mondial aplicat acum este unul de canibalism, în care economiile ţărilor dezvoltate se îngraşă devorând ţările din „lumea a treia”, ţinute special într-o stare de înapoiere criminală.

Cuba

E interesant ce schimbări de situaţie vor apărea cu ocazia retragerii lui Fidel Castro. Cuba stă ca un ghimpe în coasta americanilor. Aşa cum ne-a învăţat istoria, nu pentru că ar fi un avanpost comunist, nici pentru că nu există democraţie ci dictatură (ambele variante au fost utilizate de-a lungul timpului pentru a justifica ostilitatea şi embargoul impus acestei ţări).

Cuba, după revoluţia prin care Fidel Castro a ajuns la putere, a avut o evoluţie socio-economică foarte rapidă, până la niveluri care au îngrijorat şefii americani – pentru că putea deveni un model pentru alte ţări din sfera lor de influenţă. Cuba a încercat o apropiere şi colaborare cu SUA, dar a fost refuzată, aşa că s-a întors spre cealaltă mare putere a timpului, URSS. Aceasta i-a acordat un ajutor fără de care Cuba, în plină zonă de influenţă americană, nu avea cum supravieţui.

În Cuba a fost creat un sistem de asistenţă sanitară la nivel foarte ridicat, iar economia a reuşit să funcţioneze. Populaţia, în medie, nu era nemulţumită de conducere, chiar dacă aceasta era dictatorială.

Cuba are acum probleme, pentru că ajutorul rusesc nu mai are de unde veni, iar embargoul continuă nemilos, deşi complet nejustificat. Este interesant totuşi cât a rezistat această ţară presiunii super-puterii SUA, cât de mult poate conta de fapt voinţa unui popor, fie el şi mic.

Competition

Am văzut la un moment-dat circulând prin Bucureşti (acum câţiva ani, când se mai putea încă spune că se circulă fără a exagera), pe spatele unei maşini, o tăbliţă cu o inscripţie remarcabilă:

Don’t steal!

Government hates

competition!

Tare! Salut pe această cale şoferul respectiv. Într-adevăr, chestia este valabilă în cazul foarte multor guverne din lumea de azi. Din păcate, a ajuns să fie o stare de fapt percepută ca normalitate de către populaţie. Guvernele sunt percepute ca nişte cuiburi de hoţi, şi pare că nimeni nu-şi mai aminteşte că ei sunt angajaţii noştri! Parlamentul şi Guvernul au obligaţia să lucreze în folosul oamenilor, altfel sunt instituţii nule de fapt şi de drept, iar populaţia este îndreptăţită la acţiune pentru a le înlătura.

G. Liiceanu - "Din nou despre lichele"

Articolul complet in Cotidianul, la link-ul acesta. Bine zis!
"
Performanţa acestui nou tip de lichea istorică este că, după ce şi-a nenorocit deja semenii o dată prin prestaţia ei în „vechiul regim“, în loc să se retragă de pe scena socială, persistă, metamorfozată în „om politic democrat“, pentru a-şi nenoroci semenii a doua oară. Tocmai pentru că a trecut cu bine, amplificându-şi anvergura, pe celălalt mal al istoriei, ea este licheaua autopotenţată istoric. Ceea ce o ţine strâns legată de vechea lichea nu este doar identitatea fizică de persoane, de cadre, de categorii sau de grupuri, ci trăsătura pe care o are în comun cu licheaua comunistă: obţinerea sistematică a binelui propriu de pe urma nenorocirii sistematice a unui popor întreg.

Nou, în schimb, este că minciuna, jaful şi distrugerea - triada sacră a pragmaticii comuniste -, începute în urmă cu câteva decenii, dar potenţate acum de perspectiva îmbogăţirii nelimitate, sunt puse în slujba unei rapacităţi fără precedent. Acum se merge la lichidare totală. Licheaua tranziţiei - paradoxală şi autopotenţată istoric - năzuieşte să aibă tot: taie pădurile cu o frenezie nouă, privatizează fraudulos sursele de energie şi parcurile publice, dărâmă casele care fac istorie pentru a pune în locul lor hoteluri cu multe etaje, dă pomeni preelectorale ca să poată, odată realeasă, să sugă mai bine ce a mai rămas de supt. Tot ce a învăţat în comunism în materie de eschivă a binelui public şi de ne-iubire de ţară poate fi aplicat acum. „Nu ne vindem ţara!“, aforismul ipocrit al unui patriotism în extaz din anii ’90, nu era decât expresia retorică a depozitării prăzii în vederea ulterioarei ei împărţiri. Pentru licheaua tranziţiei, „ţara“ era numele de cod al acestei prăzi istorice, provizia de furt naţional planificat pe următorii ani. Nu am vândut atunci, scump şi în afară, ceea ce în 18 ani ar fi putut produce bogăţie internă. În curs de reorganizare, „lichelele noastre“ proiectaseră să poată cumpăra între timp totul pe nimic, lăsând celorlalţi doar mizeria şi dezolarea locului golit.
"