Bilanţ 20: Societatea (2)

Distrugerea educaţiei în timpul trecut de la Revoluţie este poate pierderea care va fi cel mai greu (dacă nu imposibil) de reparat. Instabilitatea şi-a spus şi aici cuvântul, zeci de miniştri au vrut fiecare să-şi lege numele de cîte-o reformă grandioasă, au făcut schimbări peste schimbări, practic la întâmplare. Ineficienţa actuală a învăţământului românesc, faptul că scoatem generaţii întregi de absolvenţi de liceu care nu ştiu să scrie şi să vorbească bine româneşte, este datorată în primul rând societăţii în ansamblu şi nu profesorilor (în mare parte încă aceiaşi din vremea în care învăţământul românesc era printre primele în lume). Învăţământul a funcţionat bine în vremea comunismului, şi este muribund acum. Mai ales pentru că lumea nu mai este interesată de învăţământ, de ştiinţă, de cultură în general. Din punct de vedere intelectual, societatea românească este în regres. Acum încep să intre în învăţământ noile generaţii de profesori, dintre cei care au trecut prin şcoală ca prin apă, pentru că doar cei care nu pot găsi altceva de lucru vin la salariile din învăţământ. Ce-i vor învăţa ei pe elevi, cum vor fi elevii lor?...

Românii trebuie să înţeleagă necesitatea educaţiei. Şi a legilor. În ’89 a fost un fel de rupere a istoriei, de unde înainte mulţi erau terorizaţi de legile aplicate cu duritate (duritate care depăşea uneori chiar limitele legilor), după aceea multora „democraţie” le-a sunat în cap ca un fel de „fără legi”. Mulţi s-au pus pe furat, unii la scară mai mică la locul de muncă, alţii la nivel naţional în conducerea ţării. Şi legile, atâtea câte mai erau, nu prea s-au aplicat în primii ani de „democraţie”. Totuşi, legile sunt o necesitate pentru orice comunitate de oameni, toţi trebuie să înţelegem acest lucru şi să dăm legilor importanţa cuvenită. Ele trebuie să fie corecte şi date de către şi în interesul poporului (în asta constă democraţia), dar o dată votate trebuie aplicate cu stricteţe, pentru toată lumea. Ori la noi, cei fărădelege au ajuns modele pentru tineri.

Două chestii. Importante.

În ultimele zile, se face mare tărăboi pe asumarea răspunderii Guvernului în privinţa câtorva legi, între care legea unică a salarizării bugetarilor şi codul educaţiei. Dacă legea salarizării poate fi urgentă pentru a mai scădea salariile şi implicit a scădea presiunea asupra bugetului secătuit, nu este evident de ce atâta grabă în trecerea fără discuţii a legilor privind educaţia. La nivelul de subsol la care au ajuns politicienii români, n-ar fi de mirare ca graba să fie provocată de vreun fiu care ar trebui să dea bacalaureatul în 2010. Serios vorbind, această insistenţă stupidă în a promova o lege care oricum ar fi ilegal să mai fie aplicată din anul şcolar 2009-2010 (ar fi trebuit să intre în vigoare înante de 1 septembrie pentru aceasta) este suspectă. Este trist că o lege atât de importantă a ajuns mingea de ping-pong în meciul Băsescu-restul lumii, un motiv de abureală electorală...

A doua problemă importantă este cea a „Ţinutului Secuiesc”, care pare trecută cu vederea de clasa politică, mai interesată de perdelele doamnei Udrea sau de ciorovăiala continuă între PD-L şi PSD. După ce, la începutul anului trecut, a fost aprobată în mod ilegal înfiinţarea Partidului Civic Maghiar (această ilegalitate e una obiectivă, formaţiunea având scopuri declarate anticonstituţionale), azi a fost în secuime o mare adunare a aleşilor locali în care s-a decis steagul şi imnul regiunii, şi a fost votată o petiţie către Parlament pentru autonomie. Liderii PCM au declarat mai demult că evenimentele din Kosovo sunt un precedent pentru ei, deci intenţiile sunt clare. De când au pierdut vaca de muls a guvernării şi au văzut că discursul secesionist are priză la public, şi cei de la UDMR au început să tindă spre discursul PCM. În zonă, trecând peste exagerările din ambele tabere, sunt probleme etnice – mai bine zis au început să apară, rod al continuelor instigări din ultimul deceniu. Evident ar fi fost un fapt reprobabil şi exagerat ca, la aflarea veştii, Băsescu să trimită armata în zonă (pentru că pe poliţia locală oricum nu se poate conta în asemenea cazuri). Motive legale ar fi avut, pentru că reprezentanţi ai PCM au încălcat în mod repetat legile ţării, aducând atingere chiar siguranţei naţionale. Dar ar fi fost bine ca politicienii noştri să iasă în mass-media şi să declare concis şi fără echivoc că Statul român nu va tolera nici un fel de atingere asupra integrităţii sale teritoriale, şi că se vor lua măsurile legale împotriva celor care instigă în acest sens. În loc de asta, nimic... Domnul Preşedinte o fi ocupat.

Bilanţ 20: Societatea (1)

Ne-am bucurat (aproape) cu toţii în ’89 de căderea comunismului, de venirea democraţiei... Totuşi, mulţi dintre noi nu apucaserăm democraţia dinaintea instaurării comunismului, aşa că nu am avut vreun termen de comparaţie. Ceea ce comuniştii care au rămas la conducerea ţării ne-au vândut drept „democraţie” a fost mai întâi un haos în care domnea legea junglei, tinzând apoi, în timp, spre capitalismul sălbatic de azi.

Am continuat să fim individualişti, să nu avem pic de solidaritate cu semenii noştri. Astăzi, la două decenii de la revoluţie, parcă ar fi cam exagerat să dăm vina pe „greaua moştenire”. Am fost obligaţi să fim reticenţi şi speriaţi de securitate în vremea comunismului, e drept, dar în 20 de ani mentalităţile puteau să evolueze, măcar la generaţia tânără. Obsesia „caprei vecinului” continuă să caracterizeze filozofia de viaţă a majorităţii românilor, preferăm să fim toţi jos în loc să încercăm să ne ajutăm reciproc să urcăm. Încep să cred că lipsa asta de solidaritate îşi are rădăcinile mult mai adânc înfipte în istorie, nefiind doar o reminiscenţă din Epoca de Aur. Instabilitatea care a caracterizat de secole zona Balcanilor a dus la o lipsă de viziune, la un drum istoric „la întâmplare” al naţiei noastre. Puţini au fost cei interesaţi de a construi ceva care să dureze, în general planurile se făceau pe termen scurt.

În concluzie, după tot acest timp trecut de la Revoluţie, suntem tot la început de drum. Avem de învăţat solidaritatea, pentru că singuri nu avem nici o putere în faţa clasei conducătoare.

Şomaj scăzut?

Se tot laudă iubiţii noştri conducători că România are cel mai mic şomaj din Europa, vreo 6-7%, şi că şi dacă până la sfârşitul anului vom ajunge la 10% (previziunea lor) tot vom sta bine. Rata şomajului fiind un indicator al stării de sănătate a economiei, ar rezulta că economia românească merge bine. Discutam ieri cu un coleg despre acest lucru, şi acesta a venit cu o idee foarte interesantă:

Ceea ce se fac că uită tovarăşii este faptul că sunt între 1 şi 2 milioane de români plecaţi la muncă prin Europa, cu familiile rămase în ţară! Aceştia au plecat tocmai pentru că nu aveau de lucru în România, deci ar trebui în mod normal contorizaţi ca şomeri. Am ajunge astfel la o rată a şomajului dezastruoasă, de 40-50%, care ar arăta care e de fapt starea jalnica a economiei româneşti...

După 20 de ani

Anul acesta se împlinesc două decenii de la Revoluţia din decembrie 1989. Două decenii după care, potrivit „profeţiilor” lui Silviu Brucan, ar fi trebuit ca tranziţia spre capitalism să se termine. Vedem însă cu toţii că nu este aşa, că puţine lucruri au evoluat în România în afară de datoria externă care a urcat pe cele mai înalte culmi.

Voi începe un fel de serial, un bilanţ la 20 de ani de la Revoluţie. În mai multe articole publicate până pe 22 decembrie 2009 mă voi referi la diferite aspecte ale societăţii şi vieţii de zi cu zi a românilor, pentru a vedea de la ce am pornit, ce am făcut şi la ce am ajuns, după aceşti mulţi ani de... derivă(?!).

Concluziile, aşa cum orice om cu capul pe umeri poate anticipa, nu ar putea fi pozitive. Dar consider că, mai mult decât punctul final al concluziilor, este important drumul înţelegii, este necesar un bilanţ şi o privire clară, de ansamblu, asupra ultimilor 20 de ani din vieţile noastre.

Este trist că nu ştim nici măcar acum ce s-a întâmplat în acele zile din decembrie 1989 şi că de fapt nu cunoaştem mecanismele din spatele întâmplărilor din primul an după căderea lui Ceauşescu. Adevărul nu a fost încă aflat şi probabil nici nu va mai fi aflat în timpul vieţilor noastre, singura explicaţie plauzibilă fiind că responsabilii au păstrat puterea şi au fost interesaţi să nu se afle... Problema cea mai mare este însă viitorul. Trebuie să înţelegem foarte bine unde suntem şi cum am ajuns aici pentru a putea spera într-un viitor mai bun. Trecutul îl putem afla sau nu, dar suntem responsabili pentru viitor în faţa copiilor noştri. Viitorul nostru a fost deja amanetat de actuala (implicit şi fosta) clasă politică, fără mari şanse de scăpare, şi contrar declaraţiilor din anii ’90 ne dăm bine seama că am fost încă o generaţie de sacrificiu. Dar putem şi suntem datori să împiedicăm să se întâmple acelaşi lucru şi cu generaţiile următoare.

Scapă cine poate

Astăzi politica de stat a devenit, oficial, „scapă cine poate”. Guvernul Boc, probabil cel mai incompetent guvern post-decembrist pe care am avut ghinionul să-l avem, a mai tăiat din bugetele majorităţii ministerelor, urmând ca acestea să se descurce cum pot pentru scăderea cheltuielilor (salariale, fondurile destinate furtului ministeriabililor neputând fi atinse). Deci vor urma concedieri, scăderi de salarii, concedii fără plată.

Praful în ochi cu cei 2% creşterea pensiilor este de cel mai strigător la cer prost-gust, pensionarii urmând să fie din nou păcăliţi cu câţiva lei în plus să se prezinte în noiembrie la vot. La un vot la care chiar nu avem dintre cine alege.

După ce Boc şi Şeful se băteau cu pumnul în piept acum câteva luni că banii din megaîmprumutul de la FMI şi Banca Mondială vor merge numai la BNR, acum o săptămână-două au ajuns să se milogească de aceste instituţii să-i lase să aloce 1 miliard de euro din tranşa din septembrie pentru cârpirea bugetului, pentru ca oamenii să nu iasă în stradă înaintea alegerilor. Se mai îndoieşte acum cineva că şi aceşti 20 de miliarde se vor duce pe apa sâmbetei, doar pe peticeala bugetului?

La urma urmei, ma întreb de ce vor politicienii cu orice preţ să ne mai prostească o dată, şi să conducă în continuare această ţară falimentară. Să fie oare furtul fondurilor europene următorul lor target?

Tupeu II

Cam cu întârziere, trebuie să scriu ceva despre tupeul doamnei „madam Udrea”. Menţionez că numărul II (2) din titlu se referă doar la articolele mele recente, gesturi de tupeu şi nesimţire fiind altfel abundente în comportamentul politicienilor români, zi de zi.

Că tovarăşa Udrea nu recunoaşte sau dă în judecată membrii comisiei de anchetă în cazul risipirii banilor publici în ministerul său, este un fapt acceptabil – probabil ancheta a fost începută din motive politice şi nu dintr-un subit acces de bun-simţ din partea parlamentarilor.

Rămâne totuşi dispreţul manifestat deschis pentru instituţia Parlamentului, aroganţa cu care duduia cu pricina refuză orice control, ca şi cum ar fi (de fapt, poate chiar e) deasupra legii. Cu tot „antrenamentul” oferit de aproape două decenii de „clasa politică” românească, am fost uimit de tupeul acestei „doamne”, demn mai degrabă de o precupeaţă. Aşa cum mulţi au fost uimiţi de ascensiunea rapidă pe bază de „amiciţii” şi de crearea cu dedicaţie specială, pentru ea, a unui nou minister cu fonduri importante, în an de criză.

Nu vi se pare că aţi ajuns cam prea jos, „domnilor” politicieni???

Jocul de-a întinsul corzii

E în curs de aprobare, în Guvern, varianta modificată şi răsmodificată a legii unice a salarizării bugetarilor. În varianta iniţială propusă de ministere, negociată şi cu sindicatele, lucrurile păreau destul de în ordine, dar un pic fanteziste având în vedere că ar fi însemnat creşteri salariale pentru toată lumea, când guvernul s-a angajat că va scădea cheltuielile de personal cu 20%.

Aşa că s-a trecut la reducerea coeficienţilor cu 40% în medie. Adică ei s-au redus diferenţiat pentru diferite categorii, anulând în acest fel total munca depusă până atunci, pentru că scopul principal al legii nu era stabilirea unor venituri pentru fiecare categorie ci tocmai raportul dintre categorii.

Apoi, acum vreo saptămână, se auzea că vor fi reduşi coeficienţii cu 25%. Ceea ce am auzit abia astăzi deşi bănuiam deja era că aceasta este o reducere suplimentară! Aşadar unii bugetari se vor alege cu aproximativ o treime din salariile stabilite iniţial de legea unică a salarizării, iar majoritatea îşi vor vedea salariile diminuate, nu mărite cum în mod fals se prefăceau a spera sindicatele. Asta pentru că nimeni n-a protestat la reducerea precedentă... Guvernul şi-a dat seama că poate să “pluseze” – în minus!

Dragii noştri guvernanţi şi-au bătut încă o data joc de noi, fraierii care-i alegem. Bine-ar fi ca împlinirea a 20 de ani de la Revoluţie s-o aniversăm prin încă una, dar tare mi-e teamă că nu mai sunt în ţara asta destui oameni capabili să o facă.

Profesori

Am citit azi o ştire legată de viitoarele salarii ale profesorilor, care se pare că potrivit noii legi a salarizării unice vor fi mai mici decât în prezent. Şi am făcut greşeala de a citi şi nişte comentarii, din care am văzut, iar, cât de prost stau „masele” cu înţelegerea lumii înconjurătoare.

Am dat de aceeaşi lozincă tâmpită vehiculată prin mass-media populată cu imbecili: "18 ore pe săptămână, vacanţă toată vara, ce mai vor şi profesorii ăştia"???

Profesorii sunt (erau, până în ultimii ani), nişte elite ale societăţii. Le trebuie date salarii de elite şi trebuie recunoscuţi ca atare, pentru a avea statutul care să le permită să ducă o activitate eficientă - adică să fie ascultaţi de elevi, să fie modele pentru aceştia. Asta vor profesorii.

18 ore pe săptămână??? Norma de lucru în învăţământ este tot de 40 de ore pe săptămână, ca şi în alte domenii. Munca profesorilor NU se rezumă la orele din clasă, asta ar trebui sa fie evident pentru oricine. Norma lor este una întreagă, de 40 ore/săptămână! Nu multe persoane s-ar descurca 4 ore pe zi în clase cu 30 de persoane pe care le doare în cot de şcoală, de orice altceva în afară de bani şi distracţie - pentru că societatea noastră bolnavă asta promovează ca modele: hoţii şi haimanalele. În ceea ce priveşte vacanţele, NU au concediu toată vara, sunt perioade în care trebuie să meargă la şcoală şi în vacanţe. Este adevărat că au concediu mai mult decât alte categorii, dar în termeni reali doar cu vreo 40% mai mult, ceea ce este normal având în vedere efortul psihic şi faptul că trebuie o anumită stare de spirit pozitivă la intrarea în clasă.

Mai scria un comentator: "Să fie mulţumiţi că au de lucru în condiţiile de azi". Care condiţii??? De 20 de ani se serveşte fraza cu "condiţiile" - se fură ca-n codru şi de-aia nu sunt bani pentru salariile profesorilor, doctorilor etc. Nu cred că poţi fi mulţumit că ai de lucru după ce ai făcut 20 de ani de şcoli şi vezi că nu poţi să te descurci de la un salariu la altul.

Cam asta ar fi... Cine e împotriva profesorilor şi a „pretenţiilor” lor e împotriva viitorului – dacă lucrurile vor continua aşa cum merg acum, peste câţiva ani vom avea o nouă generaţie de profesori, făcuţi la fără fracvenţă (sau ID), care habar nu vor avea ceea ce ar trebui să-i înveţe pe elevi. Şi atunci, cale de scăpare pentru ţara asta nu va mai fi.

Tupeu

Berceanu – nesimţitul (mă poate cineva contrazice?) actualmente la conducerea Ministerului Transporturilor, a reinstituit inutila taxă de trecere a podului de la Feteşti. Inutilă pentru că încurcă circulaţia pe o oricum incompletă autostradă până la mare. Pentru o sumă care oricum nu modifică semnificativ conturile Ministerului Transporturilor, sumă care este oricum o suprataxă având în vedere că şi construcţia şi întreţinerea drumurilor se plătesc din buget, din rovignietă, din taxa de drum inclusă în preţul combustibililor...

Evident, unii au protestat împotriva taxei. Printre ei, şi navetiştii de la Centrala Nucleară de la Cernavodă. Iar Berceanu s-a înfoiat şi a ripostat: dacă salariaţii continuă să protesteze, el va da publicităţii salariile de la CNE Cernavodă! Vă daţi seama la ce josnicii am ajuns? Cu ce drept ar da acest mitocan publicităţii salariile care sunt confidenţiale?? Şi oricum, acele salarii – mari, ce-i drept – sunt printre puţinele salarii mari din România luate pe drept, de oameni care le merită. Se repetă faza cu învăţământul, când au fost publicate salarii de 2-3 ori mai mari decât cele reale pentru învrăjbirea restului populaţiei împotriva profesorilor!

Noi ar trebui să fim uniţi şi să terminăm cu lichelele care conduc ţara, nu să ne certăm pentru că puţinul lui cutare e un pic mai mare decât puţinul lui cutărescu...