Bilanţ 20: Societatea (1)

Ne-am bucurat (aproape) cu toţii în ’89 de căderea comunismului, de venirea democraţiei... Totuşi, mulţi dintre noi nu apucaserăm democraţia dinaintea instaurării comunismului, aşa că nu am avut vreun termen de comparaţie. Ceea ce comuniştii care au rămas la conducerea ţării ne-au vândut drept „democraţie” a fost mai întâi un haos în care domnea legea junglei, tinzând apoi, în timp, spre capitalismul sălbatic de azi.

Am continuat să fim individualişti, să nu avem pic de solidaritate cu semenii noştri. Astăzi, la două decenii de la revoluţie, parcă ar fi cam exagerat să dăm vina pe „greaua moştenire”. Am fost obligaţi să fim reticenţi şi speriaţi de securitate în vremea comunismului, e drept, dar în 20 de ani mentalităţile puteau să evolueze, măcar la generaţia tânără. Obsesia „caprei vecinului” continuă să caracterizeze filozofia de viaţă a majorităţii românilor, preferăm să fim toţi jos în loc să încercăm să ne ajutăm reciproc să urcăm. Încep să cred că lipsa asta de solidaritate îşi are rădăcinile mult mai adânc înfipte în istorie, nefiind doar o reminiscenţă din Epoca de Aur. Instabilitatea care a caracterizat de secole zona Balcanilor a dus la o lipsă de viziune, la un drum istoric „la întâmplare” al naţiei noastre. Puţini au fost cei interesaţi de a construi ceva care să dureze, în general planurile se făceau pe termen scurt.

În concluzie, după tot acest timp trecut de la Revoluţie, suntem tot la început de drum. Avem de învăţat solidaritatea, pentru că singuri nu avem nici o putere în faţa clasei conducătoare.