Industria a fost şi nu prea mai e, nici ea. În 1989 România ajunsese la o relativă independenţă economică, spre deosebire de alte state din zonă. Industria putea asigura aproape tot necesarul intern şi se exporta mult. Cine poate susţine, cu onestitate, că România a putut pierde brusc dupa ’89 toate pieţele externe? N-or fi fost utilajele din fabricile noastre ultimul răgnet (deşi în anumite părţi, chiar au fost!), dar puteam continua să oferim partenerilor dinainte aceleaşi produse la preţuri mici... Nu mă refer neapărat la mâncare, era un comerţ cu tot felul de piese şi subansamble care numai voit a fost lăsat baltă. Nu din „lipsă de competitivitate”. Uzine mari au fost rapid aduse pe butuci, pentru a fi apoi privatizate pe nimic, vândute ori unor oportunişti de tranziţie care le-au vândut la fier vechi, ori unor companii internaţionale care le-au închis pentru înlăturarea concurenţei. Pentru că au fost domenii, ca siderurgia, în care România era un concurent de temut pentru cele mai mari firme din vest. Marile privatizări au fost aşadar „tunuri”, care au distrus bună parte din industria construită cu sacrificii în perioada comunistă.
Flota comercială a României, importantă în domeniu pe plan internaţional, a dispărut şi ea subit după 1989. Cu implicarea multor mai-mari ai zilei, inclusiv a actualului preşedinte al ţării (chiar dacă justiţia încă n-a reuşit să stabilească daca implicarea lui a ţinut de domeniul penalului). Un jaf de proporţii, prin care navele împreună cu marinarii aferenţi au ajuns acum în proprietatea a tot felul de companii din toate colţurile lumii. Cum de pentru noi n-au mai fost bune acele nave, dar ele continuă şi azi să producă pentru alţii??
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu