Dacă tot am vorbit despre cultură şi educaţie, ar trebui să vorbim şi despre ştiinţă. În comunism, existau destul de multe centre de cercetare prin toată ţara. Deşi salariile erau ca peste tot, din cauza calităţii mari a educaţiei şi piedicilor puse emigrării existau mulţi oameni de valoare în cercetarea românească. Din păcate, lipsa accesului la cele mai recente informaţii din domeniile lor, greutatea accesului la conferinţe şi colocvii în vest, precum şi politica greşită care punea accentul pe reeditarea unor rezultate obţinute în străinătate au făcut ca, pe plan mondial, cercetarea românească să aibă puţine rezultate notabile.
Cercetători care erau scoşi la datul zăpezii iarna, sau trebuiau să care cu spinarea utilajele, care trebuiau să dea mici „atenţii” din propriul buzunar tehnicienilor pentru a realiza un aparat, care primeau ca sarcină de serviciu demontarea şi copierea unui aparat din import, erau foarte puţin motivaţi şi doar cei într-adevăr pasionaţi făceau ceva semnificativ. Munca intelectuală era în general văzută de comunişti ca un fel de „pseudomuncă”, ca o cale găsită de şmecheri pentru a evita „sudoarea frunţii”. Oamenii de ştiinţă nu erau apreciaţi decât dacă ajungeau destul de sus încât să dea în mod direct un avantaj în imaginea externă a ţării.
După două decenii de la Revoluţie, nu avem evoluţii notabile nici în domeniul ştiinţei şi cercetării. Munca intelectuală este în continuare Cenuşăreasa, iar cercetărori sunt de câteva ori mai puţini decât în ’89, majoritatea preferând alte domenii sau emigrarea spre ţări unde aveau perspective profesionale. După ani şi ani de decimare, din 2005 fondurile alocate cercetării au început să crească de la sub 0.1% din PIB, sub presiunea Uniunii Europene cu care România a semnat un acord conform căruia în 2011 va aloca 1% din PIB. Fondurile începuseră să devină îndestulătoare pentru numărul mic de cercetători rămaşi în ţară în 2007-2008, o parte din laboratoarele care au supravieţuit şi-au putut achiziţiona echipamente competitive şi pentru prima dată după Revoluţie au început să apară cazuri de întoarcere în ţară a cercetătorilor. Pentru puţinii cercetători români, pentru prima dată părea a se vedea lumina de la capătul tunelului. A venit însă criza şi conducătorii au revenit la vechile obiceiuri, la tăieri masive de fonduri tocmai de unde n-ar fi fost cazul. Poate fi lovitura de graţie pentru cercetarea românească, care n-a dus-o niciodată bine dar acum chiar pare pe moarte. Suntem pregătiţi să intrăm în „societatea cunoaşterii”, „secolul informaţiei” etc fără cercetare ştiinţifică. Adică, să rămânem în lumea a treia.
2 comentarii:
Din pacate nimeni nu pune si nu va pune accent pe cercetare, adica pe acel domeniu care este in stare sa duca societatea inainte. Asa a fost si asa va fi...Poate eu stiu, in momentul in care tara va avea PIB-ul Elvetiei, "cenusareasa" Romaniei sa aiba ceva bani in plus de alocat pentru cercetare...Pana atunci nicio sansa, sau eu stiu, daca la carma tarii ar veni un "destupat" care cu adevarat sa stie cu ce se mananca domeniul...Dar asta e greu intr-o tara care prefera "pirati", "mitici" ori mai stiu eu ce muhaiele cu pretentii politice...
In tari civilizate cercetarea este vazuta ca o investitie, in acceptiunea sefilor nostri e doar o cheltuiala. Pe ei ii intereseaza profitul peste noapte, nu investitii pe termen lung. In plus, in state ca SUA, cercetarea poate beneficia pe cai directe sau ocolite de fonduri foarte importante din bugetele armatei, chestie imposibila la noi, unde armata abia are bani de bocanci si motorina. Nu ca i-as simpatiza pe militari cu megalomaniile lor care costa mii de miliarde anual, in toata lumea...
Trimiteți un comentariu