Incultura nu doare! (?)

În jungla naturală, prostia doare: incapacitatea de adaptare, de apreciere a pericolelor şi de reacţie adecvată poate fi nu numai dureroasă, ci chiar mortală!

Jungla artificială a societăţii omeneşti are ceva în plus faţă de cea naturală şi acest element suplimentar este cultura; urmărind circumstanţele şi modul în care sunt folosite, se pare că în legătură cu acest nou element oamenii au inventat expresii ca: „Prostia nu doare!”, sau „Fericiţi cei săraci cu duhul!”; prin urmare, „prostia” sau „sărăcia cu duhul” trebuie înţelese ca incultură: „Incultura nu doare!, respectiv „Fericiţi cei inculţi!”, sună corect, nu?

Oameni care-şi „gâdilă” orgoliul cu formulări de tipul „Eu n-am şcoală multă, dar am şcoala vieţii!”, nu au nici măcar capacitatea de a înţelege că toţi, trăind în aceeaşi lume, avem aceeaşi „şcoală a vieţii”! Ceea ce ne diferenţiază este faptul că unii dintre noi au reuşit să promoveze o şcoală în plus, şcoala care-i aşează pe scara evoluţiei deasupra creaturilor care populează jungla naturală: este şcoala care dă omului cultura! Din păcate, dacă jungla naturală a găsit durerea ca antidot pentru prostie, jungla omenească pare a nu fi creat încă un antidot pentru incultură: incultura nu doare!

Şi dacă „cei săraci cu duhul” sunt meniţi să fie fericiţi, pare un nonsens să munceşti şi să lupţi pentru a fi „nefericit”; totuşi, spre norocul celor „meniţi să fie fericiţi” există şi oameni care pot fi fericiţi fără a fi „meniţi”, ci pentru alte motive: pentru că îşi fac meseria la care au visat, pentru că-şi pot ajuta semenii aflaţi în situaţii grele, pentru că pot lăsa ceva în urma lor, celor care vin după ei şi încă multe altele; nu-i greu să recunoaştem aici doctorii, învăţătorii şi profesorii, cercetătorii şi oamenii de cultură. La fel de uşor se poate constata însă aversiunea celor „proşti, dar mulţi” (mai corect, în context: „inculţi, dar mulţi”) faţă de cei ce-şi permit şi o altă fericire decât cea pe care o ştiu şi o înţeleg ei; şi când asemenea „fericiţi” ajung şi conducători, aproape că nu-i de mirare să-i vezi vărsându-şi ura ce mocnea în ei demult.

Un asemenea om, ajuns, prin erori repetate, în cea mai înaltă funcţie în această ţară, după ce-a mers la o şcoală să le spună copiilor: „Nici mie nu prea mi-a plăcut şcoala şi uite unde am ajuns!”, a mers mai departe, cu: „Şcoala trebuie să pregătească chelneri, nu filozofi!”, „Bugetarii graşi stau în spatele celor ce muncesc!” şi multe alte asemenea aberaţii, considerate de el „strategii de reformă a societăţii româneşti”.

Ce origini ar putea avea această ură nemărginită, etalată cu orice prilej (de multe ori chiar „neprovocată”, ieşită complet din contextul discuţiei purtate)? Să-i fi zis, pe când era elev, vreun profesor (sau mai mulţi?) că nu prea se lipeşte cultura de el şi c-o să rămână numai cu „şcoala vieţii”? Să se fi adăugat constatarea că, cel puţin fata mai mică a lui (cealaltă fiind mai discretă), pe care a trimis-o să reprezinte ţara în Europa (!?) l-a moştenit, rămânând şi ea numai cu „şcoala vieţii”? Să-l doară cumva faptul că mulţi dintre cei care i-au fost colegi, sau pe care i-a cunoscut şi nu au rămas simpli „absolvenţi ai şcolii vieţii” pot fi totuşi fericiţi, în felul lor (pe-aici, sau prin alte părţi ale lumii!), cu toate încercările lui şi ale haitei lui de „fericiţi” de a le face viaţa amară? Parafrazând: „Şi inculţii plâng câteodată, nu-i aşa?”

Ar fi totuşi posibil ca, măcar câteodată, incultura să doară?