Apel către capitalişti

Acest apel este destinat stimabililor capitalişti – milionari, miliardari, etc – care au făcut şi fac averi în România. Unii sunt români (cel puţin cu numele), alţii sunt străini. Aceşti domni ar trebui să înţeleagă că un stat de drept puternic, neafiliat intereselor lor, le-ar fi în cele din urmă mai benefic decât unul condus de marionetele din parlamentul şi guvernul de azi.

Dragi capitalişti! Cei cu care v-aţi înhăitat şi pe care i-aţi pus în fruntea statului român sunt mai mult proşti decât hoţi... Iar în cazul în care nu ştiaţi deja, coalizarea cu proştii este întotdeauna dăunătoare, pentru că proştii sunt imprevizibili şi distructivi din instinct, fără intenţie.

În plus, un stat slab duce la corupţie, crearea marilor monopoluri, dispariţia concurenţei şi în final colaps economic, urmat de mişcări sociale şi răsturnări de situaţie imprevizibile, care sunt foarte de nedorit pentru dumneavoastră. Fiţi inteligenţi, mari capitalişti, şi lăsaţi statul să-şi facă treaba, chiar dacă asta înseamnă câte-o constrângere din când în când, altfel aveţi mult de pierdut şi domniile voastre.

Exagerarea nu aduce lucruri bune, iar dumneavoastră tindeţi să exageraţi acum cu transferul bogăţiei de la cei mulţi către cei puţini. Încercaţi să păstraţi o distanţă de siguranţă pentru a nu pierde situaţia de sub control – şi una din căile de a păstra această distanţă este neimplicarea în politică.

Politica trebuie făcută pentru majoritate, şi acesta este singurul mod prin care poate supravieţui şi privilegiata minoritate. Altfel, capitalismul devine autodistructiv.

Civism

Domnul prim-ministru Tăriceanu reproşa acum câteva zile unor asociaţii şi grupuri media că instigă la ”nesupunere civică” în privinţa taxei de prima înmatriculare a autovehiculelor.

În primul rând, ar fi interesant de remarcat faptul că, în prealabil, premierul s-a contrazis pe sine însuşi în 2 declaraţii, în care spunea pe de o parte că taxa are motive ecologice şi pe de alta că dacă s-ar desfiinţa, Renault şi Ford ar fugi (respectiv n-ar mai veni) din (în) România. Avem aşadar motive întemeiate să credem că într-adevăr motivaţia ecologică este superficială şi de faţadă.

Domnul Tăriceanu se înşeală însă când acuză asociaţiile şi media de instigare la nesupunere civică. Nesupunerea în acest caz este într-adevăr foarte civică, pentru că are motive întemeiate, spre deosebire de punctul de vedere partizan al premierului. Iniţiativele domniei-sale sunt profund necivice şi chiar lipsite de un elementar bun-simţ.

Iar nesupunerea civică a rămas unul din puţinele mijloace eficiente de protest ale populaţiei, într-o lume care gravitează din ce în ce mai mult în jurul capitalurilor şi marilor interese. Nesupunerea civică se practică şi în alte ţări, cu tradiţie democratică.

În concluzie, când domnul Tăriceanu mai are astfel de cugetări, ar fi mai bine să le ţină pentru sine, nefiind la prima deraiere pe tărâmul îmbietor al pumnului în gura adversarului. Da, adversarului, pentru că pentru politicienii şi guvernul pe care le avem, noi suntem adversarii.

BNR & „BNR”

De vreo lună de zile încoace, aproape zi de zi, Marele Guvernator al „Bişniţăriei Naţionale a României” („BNR”), guvernator de aproape două decenii al escrocheriilor, jafului naţional şi, implicit, al sărăciei generalizate, ne stresează cu „epocala descoperire” că salariile trebuie să ţină seama de productivitatea muncii! Trebuie să fii mare specialist şi Guvernator al BNR pentru a face o asemenea „mare descoperire”?

Se pare că nu! Oamenii de rând, nespecialişti, cei a căror muncă mai ţine încă în picioare şubreda economie românească, au descoperit acelaşi lucru cu mulţi ani înainte, numai că nu s-a repezit mass-media cu plaivazuri, microfoane, reportofoane şi camere de luat „vederea” pentru a „disemina” descoperirea! Au descoperit şi redescoperit românii de rând „epocala descoperire” a „Marelui Guvernator” de fiecare dată când au crescut salariile „aleşilor lor”: „aleşi” care „votează” legi şi nu mai ştiu apoi ce (sau, de ce!) au votat, aleşi care, dacă nu dorm, se scobesc şi se scarpină pe oriunde îi mănâncă. Au crescut salariile lor înainte de fiecare vacanţă sau început de sezon şi au crescut cu procente care n-au avut niciodată vreo legătură cu productivitatea muncii (a muncii celorlalţi, evident!), poate doar cu „productivitatea” inutilei lor şederi în fotolii şi cu nesimţirea lor; şi de fiecare dată când au avut „tupeul” de a cere să fie plătiţi pentru munca lor, românii au aflat că aceasta ar produce inflaţie în ţară şi distrugerea „stabilităţii macroeconomice”, pentru realizarea căreia paraziţii amintiţi ar fi dat în brânci!

Aceiaşi nespecialişti au mai descoperit multe alte lucruri, pe care „Marele Descoperitor” le va redescoperi, desigur, la momentul oportun; unul ar fi, de exemplu, faptul că într-o ţară cu o economie muribundă, ca a noastră, puzderia de bănci cu ofertele lor „seducătoare” şi cu salariile angajaţilor (din nou fără nici o legătură cu productivitatea muncii cuiva!) nu reprezintă altceva decât încă o povară pe umerii lor şi o sursă inepuizabilă de câştiguri pentru o mână de hoţi! („Marele Descoperitor” a avut totuşi o sclipire, la un moment dat, recunoscând ca artificială creşterea valorii monedei naţionale în raport cu cea europeană, deoarece nu avea susţinere economică; se pare însă că nu a venit momentul potrivit pentru „diseminarea revelaţiei” - pe care, de altfel, românii de rând au avut-o demult şi de multe ori până acum!). Să mai amintim şi de licitaţiile măsluite (parafrazând pe Caragiale: „licitează cine vrea, câştigă cine trebuie!”) pentru executarea unor lucrări supraevaluate şi prost realizate, sau de mulţimea de „organizaţii nonprofit”, ai căror „patroni” înghit mai mult decât fondurile alocate scopurilor pentru care au fost înfiinţate?

Descoperind acestea, s-au mai gândit la ceva „micii”, dar mulţii, milioanele de „descoperitori nespecialişti”: dacă n-a existat şi nu există productivitate a muncii şi dacă veniturile oamenilor trebuie să fie determinate de aceasta, cum au ajuns unii români multimilionari, chiar multimiliardari (în euro!) „din munca lor cinstită”, cum susţin toţi? Chiar şi această „muncă cinstită” este o altă „mare descoperire”, de acestă dată a „In-Justiţiei Naţionale”: niciunul din marii înavuţiţi ai naţiei nu a făcut ceva necinstit; cum or fi reuşit oare să muncească de mii, de milioane de ori mai mult şi mai productiv decât ceilalţi 20 de milioane de oameni ai ţării rămâne, probabil, de „descoperit” şi de explicat!

Oare salariul şi averea personală ale Marelui Guvernator al BNR & „BNR”, or avea vreo legătură cu productivitatea muncii cuiva din ţara asta?

Justiţia bananieră

Un vaşnic om politic românesc declara că nici măcar un dictator din ţările bananiere nu-şi trimite dintr-un foc opt miniştri în puşcărie. Incredibil! După optspezece ani de lege a bunului plac, politicienii consideră inadmisibil ca Justiţia să dea semne de funcţionare. Nu sunt naiv, este clar că cele opt dosare expediate de preşedinte fac parte din răfuiala PD-restul lumii care continuă deja de atâta vreme. Dar ele sunt dosare, şi foarte probabil aduc dovezi ale unor fapte penale săvârşite de miniştrii în cauză. Că şi cei din tabăra cealaltă au făcut ilegalităţi, este probabil adevărat, dar asta nu înseamnă decât că avem deocamdată acces doar la jumătate de adevăr, nu că Justiţia ar trebui să-i ierte pe incriminaţi doar pentru că şi în tabăra cealaltă se petrec cam aceleaşi lucruri.

Justiţia trebuie să funcţioneze, pentru că este singura putere în stat care poate garanta funcţionarea corectă a celorlalte! Chiar dacă funcţionând va distruge 80% din clasa politică românească, sau va confisca nişte miliarde de la miliardarii de carton, sau va închide nişte fabrici din care se fură de 18 ani şi care sunt menţinute în funcţiune doar în acest scop. Asta nu va însemna „dezastru naţional”, aşa cum se luptă să ne convingă politicienii înfricoşaţi, ci doar un pic de binemeritată şi mult-aşteptată curăţenie. După care poate va veni o „renaştere”, dacă vom fi în stare să învăţăm din greşelile trecutului şi să ne alegem nişte conducători adevăraţi.

De la capăt?

A început un nou an în politica românească, aşa cum s-a terminat şi cel anterior... Tot certuri şi scandaluri de cel mai autentic prost-gust, tot nepăsare faţă de problemele reale ale cetăţenilor, tot făţărnicie şi incompetenţă la cel mai înalt nivel. Politica românească este o mlaştină – plată, mâzgoasă şi urât mirositoare.

Lucrul pe care însă trebuie să-l întelegem toţi noi ceilalţi este că nu e bine să fim doar spectatori pasivi şi sictiriţi, că aceşti clovni din politică fac circul pe banii noştri, că noi îi hrănim şi îi perpetuăm cu nepăsarea noastră. Nepăsarea publicului este cea mai de preţ victorie pentru aceşti pseudo-politicieni, pentru că le permite să acţioneze nestingherit în interesul propriu şi paguba cetăţenilor.

Peste tot în lumea „civilizată” interesul publicului pentru politică scade, şi asta se vede cel mai bine din procententele de la alegeri – participare tot mai redusă, şi rezultate tot mai apropiate de 50%-50% – rezultatul firesc al unei „trageri la sorţi”, în care nici o parte nu mai este credibilă. Problema este că în acest fel la putere ajung de fapt marile interese financiare, care de cele mai multe ori sunt opuse intereselor „maselor”, oamenilor obişnuiţi.

Neimplicarea nu este o soluţie... Gândiţi-vă doar de ce după al doilea război mondial au fost „reciclaţi” şi menţinuţi în funcţii atâţia nazişti, de ce după revoluţia din 1989 la noi au fost reciclaţi atâţia comunişti, de ce nu se văd cei 15,000 de specialişti, deşi în România există mult mai mulţi... Răspunsul este unul singur – oamenii dispuşi să se implice sunt puţini, şi de multe ori cei care se implică o fac din motive oculte.

Am avut prilejul să constat în ultima vreme că există în România oameni cinstiţi şi competenţi, şi a căror voce începe să fie auzită, în multe domenii. Trebuie să-i sprijinim şi să-i ajutăm să se ridice deasupra mlaştinii politicii româneşti, ca să aibă curajul să se implice...

CNSAS

Una dintre ştirile „de senzaţie” din ultimele zile a fost declararea legii de funcţionare a CNSAS ca neconstituţională – unul din „efectele secundare” în procesul cu tov. Voiculescu. Asta după 8 ani în care CNSAS a funcţionat, de bine de rău, cu beţe-n roate introduse cu dibăcie din toate părţile, fără sesizarea vreunei neconstituţionalităţi din partea Curţii Constituţionale. Sincer, încă de la înfiinţare, CNSAS mi s-a părut prea „blând” cu foştii securişti, m-aş fi aşteptat la mai multă incisivitate. Motivele erau probabil obiective, dosarele „sensibile” nefiind disponibile sau fiind distruse de mult.

În ultimul an însă CNSAS a devenit un pic mai bătăios, şi s-a luat (în sfârşit, după părerea oamenilor de rând) de nişte peşti mai mari. Schimbarea am considerat-o bună, dar ea a dus la inflamarea bătăturilor majorităţii politicienilor români. Ştiindu-se oricum cu numeroase muşte pe căciulă – muşte post-decembriste – ei au considerat inadmisibil să li se mai aducă aminte şi de muştele pre-decembriste... Într-adevăr, hoţii de după revoluţie n-au fost uşă de biserică nici înainte, miliardarii de carton de care e plin parlamentul sunt puternic coloraţi în maro-ul compromisurilor dinainte, care le-au permis „startul” în ’89. Nu în ultimul rând, încercarea de reducere la tăcere a CNSAS se întâmplă tocmai când tovarăşii din Curtea Constituţională (care au dat până acum mai multe decizii îndoielnice) se simţeau ei înşişi vizaţi de investigaţii...

Decizia de neconstituţionalitate privind CNSAS a dezvăluit cu o claritate fără precedent, după părerea mea, culoarea clasei politice româneşti. De asemenea, dragi concetăţeni, ne arată frica de adevăr şi de populaţie a acesteia.

„Jur să spun Adevărul şi numai Adevărul!” (?!)

A demisionat Ministrul Justiţiei! Nici o problemă: nu este primul şi nu va fi nici ultimul care face acest gest şi pentru care se găseşte imediat o altă funcţie, de obicei mai importantă decât cea dinainte!

Problema este alta: trebuie „găsit” un alt Ministru al Justiţiei. Şi s-a găsit! Cine? „Cea mai capabilă şi potrivită” persoană pentru această funcţie, după opiniile unora, opinii de a căror corectitudine mă cam îndoiesc, având în vedere (cel puţin) două „întâmplări” a căror protagonistă a fost această doamnă şi care au fost prezentate de televiziunile noastre întregii ţări (şi nu numai!).

Prima „întâmplare”: doamna respectivă a fost filmată cu o cameră ascunsă, în timp ce vota pentru altcineva, la o şedinţă a Parlamentului; i s-a luat apoi un interviu, cuprinzând două întrebări şi răspunsurile la acestea. La întrebarea: „Aţi votat vreodată şi pentru altcineva?”, răspunsul, clar, sigur, fără măcar vreo clipire din ochi sau vreo jenă care să afecteze culoarea fardurilor de pe obrajii stimatei doamne, a fost: „Niciodată!”. La următoarea întrebare: „Dar aţi face vreodată acest lucru?”, răspunsul a fost la fel de limpede şi concis exprimat: „Niciodată n-aş face aşa-ceva!”.

A doua „întâmplare”: experienţa primei „întâmplări” a făcut-o pe doamna să nu mai rişte o altă filmare dar, pentru că „etica” îi dicta să-şi „ajute” colegii, a găsit o altă soluţie, „ajutorul indirect”: şi-a trimis în Parlament o nepoată, să voteze; ghinion: a fost filmată şi nepoata! Care, nu ştiu dacă avea dreptul să participe la şedinţă, pentru că nu ştiu dacă şedinţa era publică sau nu, dar sigur nu avea dreptul să voteze, nefiind membră a Parlamentului!

Iată cine va conduce Ministerul Justiţiei, iată cine va fi şefa celor ce pun Biblia în mâinile martorilor la procese şi îi cheamă să repete: „Jur să spun Adevărul şi numai Adevărul!”!

Şi, pentru că veni vorba: ce valoare poate avea acest jurământ pentru un ateu? Chiar aşa: Doamna „Viitor Ministru” o fi credincioasă?

Se pare că nici nu contează prea mult, totuşi! Nu degeaba se spune că „până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii”, căci doamna a făcut o greşeală capitală: după ce a fost nominalizată de către Primul-Ministru pentru funcţia de Ministru al Justiţiei, a uitat că are nevoie de aprobarea Preşedintelui pentru a accede la această înaltă funcţie! Fiind întrebată, într-un interviu la radio, dacă nu consideră un handicap întâmplările prezentate mai sus, n-a găsit un alt răspuns decât: „Preşedintele a intrat în campania electorală cu handicapul unui dosar penal şi tot a fost ales!”. Aşa că de vreo lună încoace, Preşedintele îi tot găseşte „bube-n cap” şi retrimite propunerea Primului-Ministru, cerându-i să nominalizeze pe altcineva pentru această funcţie, Primul-Ministru nu renunţă la propunerea iniţială şi iată sămânţa unui nou scandal, a unui nou „meci” între cei doi; meci care se va încheia nedecis pentru ei, ca toate cele de până acum, dar cu pierderi mari pentru milioanele de români sătui de circul ce pare a nu se mai termina, dar total neputincioşi: doar sunt aleşii lor, nu?

Unirea şi... nesimţirea!

Foarte puţini români şi-au mai amintit anul acesta (în timp util!) de Unirea de la 24 ianuarie 1859 şi de Cuza-Vodă! Dar nu a milioanelor de români, care par a se detaşa din ce în ce mai mult de trecutul, prezentul şi viitorul acestei ţări este nesimţirea, ci, culmea, a celor care şi-au amintit (în timp util, pentru ei!) de această zi: Preşedintele şi Primul-Ministru, care aveau nevoie de încă un motiv de gâlceavă şi de o nouă campanie deşănţată şi murdară pentru clicile lor (doar suntem într-un an electoral!) aflate în „război” de trei ani încoace!

Prin urmare, ce prilej mai bun putea fi găsit pentru ca cei doi sa se invite unul pe altul la înţelegere, toleranţă, la a lua exemplu de dăruire pentru patrie şi popor, de unire în interesul naţional, de la înaintaşii care au înfăptuit Unirea! Asta da nesimţire!

Numai că românii s-au obişnuit deja cu nesimţirea aleşilor lor, au avut parte de purtări chiar mai interesante: fostul „Cuza” al românilor din perioada (1996-2000), fiind huiduit la sărbătorirea altei Uniri, cea de la 1 decembrie 1918 şi neavând curajul de a recunoaşte acest lucru, a aruncat asupra românilor vina de a fi huiduit Ziua Naţională a României!

Ceea ce mă miră însă cel mai mult, nu este nesimţirea aleşilor, ei sunt escroci şi treaba escrocului e să păcălească pe alţii! Mă miră faptul că, la câteva mii de escroci se găsesc, de atâţia ani, atâtea milioane de fraieri! Chiar este naţia asta o naţie de fraieri? Nu-mi vine a crede! Şi totuşi ...?!