Africa

Unele din imaginile care s-au perindat zilele acestea pe ecranele televizoarelor mi-au amintit de Revoluția Română, de spaimele și speranțele din acele zile de decembrie... Este vorba, bineînțeles, de evenimentele din Egipt, care au culminat cu retragerea unui dictator care ar putea fi cel mai bogat om din lume.

Astă-toamnă am fost în Argentina - după criza extrem de grava de acum câțiva ani, în multe aspecte mi-a amintit de România anilor '90...

Care este legătura? Evenimentele de acum din Africa, lanțul de revolte și revoluții din mai multe țări, amintesc de ce s-a întâmplat în estul Europei acum douăzeci de ani. Europa a devenit atunci liberă, cu sprijinul Vestului bineînțeles. Din păcate acum, după două decenii, ne dăm seama că devenim tot mai mult un teren de probă pentru politicile FMI, care au dus, mai devreme, la colapsul unor țări din America de Sud.

Problema este că există încă, în pofida declarațiilor mai-marilor lumii, un conflict puternic între Est și Vest. Este naiv cine își închipuie că odată cu sfârșitul ”războiului rece” s-a încheiat și acest conflict - el a trecut doar preponderent pe plan economic. Prin urmare, pentru ”confruntarea finală” cu superputerile emergente din Est (orice formă va îmbrăca această confruntare), Vestul are nevoie de surse ieftine de materii prime și forță de muncă: America de Sud și Africa. Și de piețe: aici se adaugă și Europa de Est, deja secătuită de resurse și cu o mână de lucru deja necompetitivă ca preț.

Pentru aceste scopuri a fost Africa ținută ”în beznă” până în prezent, pe banca de rezerve... Acum să vedem ce se mai întâmplă... Nu mai sunt așa idealist ca-n '89 și ca egiptenii în aceste zile...

Bilanţ 20: Economia (2)

Industria a fost şi nu prea mai e, nici ea. În 1989 România ajunsese la o relativă independenţă economică, spre deosebire de alte state din zonă. Industria putea asigura aproape tot necesarul intern şi se exporta mult. Cine poate susţine, cu onestitate, că România a putut pierde brusc dupa ’89 toate pieţele externe? N-or fi fost utilajele din fabricile noastre ultimul răgnet (deşi în anumite părţi, chiar au fost!), dar puteam continua să oferim partenerilor dinainte aceleaşi produse la preţuri mici... Nu mă refer neapărat la mâncare, era un comerţ cu tot felul de piese şi subansamble care numai voit a fost lăsat baltă. Nu din „lipsă de competitivitate”. Uzine mari au fost rapid aduse pe butuci, pentru a fi apoi privatizate pe nimic, vândute ori unor oportunişti de tranziţie care le-au vândut la fier vechi, ori unor companii internaţionale care le-au închis pentru înlăturarea concurenţei. Pentru că au fost domenii, ca siderurgia, în care România era un concurent de temut pentru cele mai mari firme din vest. Marile privatizări au fost aşadar „tunuri”, care au distrus bună parte din industria construită cu sacrificii în perioada comunistă.

Flota comercială a României, importantă în domeniu pe plan internaţional, a dispărut şi ea subit după 1989. Cu implicarea multor mai-mari ai zilei, inclusiv a actualului preşedinte al ţării (chiar dacă justiţia încă n-a reuşit să stabilească daca implicarea lui a ţinut de domeniul penalului). Un jaf de proporţii, prin care navele împreună cu marinarii aferenţi au ajuns acum în proprietatea a tot felul de companii din toate colţurile lumii. Cum de pentru noi n-au mai fost bune acele nave, dar ele continuă şi azi să producă pentru alţii??

Bilanţ 20: Economia (1)

Economia - vorba mereu actualului Caragiale, este „sublimă dar lipsă cu desăvârşire”. În agricultură, producţia a scăzut enorm. Între cauzele cele mai importante au fost distrugerea sistemului de irigaţii (acum mai avem irigată doar o treime din suprafaţa care era irigată în 1989), a CAP-urilor cu utilajele existente şi a fermelor de animale. Fărâmiţarea actuală a terenurilor şi lipsa „tradiţională” de solidaritate a dus la imposibilitatea practicării unei agriculturi moderne în majoritatea cazurilor – oamenii au terenuri mici şi nu-şi pot permite să cumpere utilaje sau să facă sisteme de irigaţii, iar două decenii nu au fost de ajuns pentru a înţelege asta şi a se uni în asociaţii. Sistemele de irigaţii şi utilajele rămase din perioada comunistă au luat în mare parte drumul fierului vechi. Ar fi tardiv să mai căutăm vinovaţii, ar fi prea mulţi şi prea mici. Iar cei mari, care au permis asta, sunt şi acum mari. Falimentarea şi distrugerea fermelor de animale ar fi însă mai uşor de investigat, şi sunt hoţi la nivel înalt care ar putea fi descoperiţi. Oricum, deocamdata rămânem în zona posibilului – realitatea este că nu prea mai avem nici măcar agricultură.

Turismul este cam aşa cum era acum două decenii. Hoteluri noi nu prea s-au construit, s-au renovat doar o parte din cele existente. Sunt vile şi pensiuni destul de multe faţă de perioada comunistă, dar încă destul de nesemnificative per ansamblu. Preţurile au devenit necompetitive pe piaţa externă, mai ales având în vedere calitatea scăzută a serviciilor – se pare că nici lucrătorii din domeniu n-au scăpat încă de metehnele comunismului, când oamenii mergeau din lipsă de alternative... Turiştii străini lipsesc aproape cu desăvârşire, şi datorită infrastructurii necorespunzătoare.

Şomaj scăzut?

Se tot laudă iubiţii noştri conducători că România are cel mai mic şomaj din Europa, vreo 6-7%, şi că şi dacă până la sfârşitul anului vom ajunge la 10% (previziunea lor) tot vom sta bine. Rata şomajului fiind un indicator al stării de sănătate a economiei, ar rezulta că economia românească merge bine. Discutam ieri cu un coleg despre acest lucru, şi acesta a venit cu o idee foarte interesantă:

Ceea ce se fac că uită tovarăşii este faptul că sunt între 1 şi 2 milioane de români plecaţi la muncă prin Europa, cu familiile rămase în ţară! Aceştia au plecat tocmai pentru că nu aveau de lucru în România, deci ar trebui în mod normal contorizaţi ca şomeri. Am ajunge astfel la o rată a şomajului dezastruoasă, de 40-50%, care ar arăta care e de fapt starea jalnica a economiei româneşti...

Becali alternativ

Un Gigi Becali alternativ... Aşa după cum aţi auzit poate, Gigi Becali a anunţat că va investi un miliard de euro în energia eoliană, în Dobrogea. De acum mai bine de un an, când am auzit că achiziţionează terenuri pe-acolo, m-am gândit că o investiţie excelentă ar fi energia solară sau eoliană... Se pare că şi alţii s-au gândit, şi l-au sfătuit cum trebuie.

Sincer, dacă într-adevăr va face asta şi dacă în plus, aşa cum spunea, va da energie gratuită nevoiaşilor şi caselor de bătrâni sau căminelor de copii, îl voi recunoaşte ca pe cel mai mare binefăcător român al ultimelor decenii. Ar fi primul miliardar român care a investit în ceva într-adevăr bun pentru cei mulţi.

E adevărat că banii pe care-i are tot de la români i-a luat, dar haideţi să fim serioşi, clienţii pentru terenurile pe care le-a speculat el nu-s „oameni de rând”.

În continuare, să sperăm că Transelectrica îşi revine din imbecilitate şi nu refuză să dea avizele necesare construirii de ferme eoliene în Dobrogea: momentan sunt proiecte şi cereri de aprobare făcute (de companii române şi străine) pentru 10,000MW, din care au fost aprobate doar 2,000MW din cauza „lipsei capacităţii de transport”. Decât să se ascundă în spatele unor justificări penibile, Transelectrica ar trebui să mai tragă nişte cabluri... Sunt investiţii de miliarde de euro care aşteaptă doar aprobarea lor şi care ne-ar asigura o bună independenţă energetică, iar ei zic că n-au mijloace de-a transporta curentul...

Societatea economiei

În mod normal, economia ar trebui să urmeze necesităţile societăţii şi să fie modelată de aceasta. Din păcate însă, odată cu acumularea fără precedent a capitalului, economia a preluat conducerea, iar în lumea de azi noul „război rece” se dă între ea şi societate, pentru remodelarea societăţii în conformitate cu dorinţele economiei.

„Cel de-al treile val” al evoluţiei umane, prezis de soţii Toeffler acum aproape 40 de ani, întârzie să apară tocmai din cauză că economia de tip vechi (al 2-lea val, industria producţiei de masă) se opune acestei schimbări dorite şi necesare pentru societate.

Economia capitalistă, prin controlul mijloacelor de informare de către corporaţiile media şi industria publicitară, a lovit în însăşi esenţa funcţionării sistemului capitalist al „economiei de piaţă”: echilibrul informaţional. În ziua de azi cumpărătorul nu mai are acces la informaţii obiective asupra produselor, aşa că alegerea lui este arbitrară iar „selecţia naturală” a produselor bune nu se mai face.

Sistemul este în criză, pentru că se bazează pe folosirea tot mai multor resurse, în timp ce societatea devine conştientă că resursele sunt limitate şi pe sfârşite, că mediul este în pragul dezastrului şi că este nevoie de schimbări profunde şi rapide. Dacă acestea se vor putea produce în timp util, rămâne de văzut.