Târguiala pentru bugetul pe 2009 continuă! Deşi bazat pe o creştere economică foarte probabil utopică, de 2.5%, bugetul este prea mic pentru ambiţiile mari ale miniştrilor. Mai ales având în vedere apropiatele noi campanii electorale, pentru europarlamentari şi preşedinte.
Aşteptăm cu interes în 2-3 luni rectificările!
Preşedintele Traian Băsescu declara că România nu se poate întoarce în anii '90, cerând bani împrumut de la FMI.
Tocmai aici e ironia şi tragedia, stimabile, că nu s-ar întoarce. A stat acolo tot timpul, în nemişcare. În timp ce lumea s-a mişcat, noi am făcut doar zeci de miliarde datorie externă, vânzând în acelaşi timp pe nimic, la fier vechi industria, furând sistemele de irigaţii de pe câmpuri, întorcându-ne la agricultura de subzistenţă de ev mediu, tăind pădurile şi construind doar vile pentru ştabi... România ar fi trebuit să aibă acum măcar 2000km de autostrăzi şi 2000km de cale ferată reabilitată (pe care să se poată circula cu 150-200km/h). Are 200km de autostradă (şi ăia vai de ei) şi 100km de cale ferată ca lumea (dar nu chiar cum ar trebui). Ar fi trebuit să aibă un turism de 10 ori mai dezvoltat decât îl are (moştenire din Epoca de aur). Ar fi trebuit să nu aibă nevoie să importe mâncare!
În consecinţă, având în vedere cele de mai sus, întrebarea noastră este:
Cu ce suntem mai breji acum, domnule Preşedinte, decât în '90?
Vrem să avem o societate frumoasă, în care să ne placă să trăim. Să fim civilizaţi. Civilizaţia însă se bazează pe respectarea proprietăţii şi libertăţilor celorlalţi membri ai societăţii. La noi, hoţii au ajuns starurile zilei, modele de urmat pentru noua generaţie. Proprietatea altora e privită doar ca un posibil teren de expansiune, în cazul în care apar condiţiile oportune. Nu munca, ci şmecheriile duc la bunăstare.
Cum ne putem închipui că o vom duce bine cu o astfel de abordare? Speranţa mea, odată cu „criza economică” (deja e enervant de frecvent folosit termenul) este ca tineretul să se reorienteze, să-şi dea seama că aşa nu merge, să ia în calcul valorile de pe vremea părinţilor, când educaţia şi munca erau de căpătâi. Aşa ar fi mai uşor de trecut de la dorinţă la realitate, de la „vrem” la „putem”.
Au existat multe societăţi omeneşti înaintea celei prezente, în diferite părţi ale lumii. Din punct de vedere statistic, majoritatea s-au autodistrus, prin diferite „procedee” care se pot reduce la inconştienţa membrilor lor şi incapacitatea de a accepta lucrurile evidente. Există însă şi poveşti de succes, vechi civilizaţii care au trecut prin momente dificile şi au supravieţuit, având curajul să facă schimbări majore fără beneficii imediate.
Una din problemele suplimentare pe care le întâmpină acum civilizaţia noastră, şi care le amplifică pe celelalte, este dimensiunea. Am depăşit ca extindere şi număr de indivizi cu mult toate civilizaţiile dinaintea noastră, ceea ce duce la o inerţie enormă a sistemului în ansamblu. Pe de altă parte, avem contraexemple de sisteme mici (de exemplu civilizaţia disparută din Insula Paştelui) care au avut totuşi inerţie prea mare şi n-au supravieţuit.
A doua problemă suplimentară majoră este că am ajuns în postura de a influenţa ecosistemul la scară planetară. Şi asta într-un stadiu în care nu avem o strategie pe termen lung, programele eşuează deplorabil în termene de ordinul perioadei dintre campaniile electorale în fiecare stat, ca să nu mai vorbim de strategii la scară planetară. Am deschis astfel cutia Pandorei, dar prin spargerea capacului – habar n-avem cum s-o mai închidem la loc...
Prin urmare, civilizaţia noastră se află într-unul din acele puncte de răscruce, după care nu mai există cale de întoarcere. Putem merge spre decădere şi dispariţie sau continua dezvoltarea, pe noi baze, sostenibile. Probabilităţile sunt împotriva noastră, dar faptul că ştim asta şi am învăţat din istorie ar putea schimba balanţa şanselor.
Ne-am obişnuit din vremurile comuniste să vedem istoria aşa cum ne-a fost prezentată în manualele şcolare, neobiectivă şi părtinitoare. Suntem în stare acum, şi mulţi eram în stare şi atunci, să ne dăm seama de exagerările în privinţa regimului şi prezentării antagoniste a ţărilor comuniste şi capitaliste. Ceea ce nu realizăm atât de bine este că idolatrizarea poporului român, prezentat ca încercat de istorie, paşnic, viteaz, statornic etc, într-un cuvânt perfect, face parte dintr-o altă categorie de exagerări, poate mai periculoase pentru că sunt mai puţin evidente.
Astfel de exagerări nu sunt apanajul comunismului, ele există şi în societăţile capitaliste, pentru că, aşa cum spunea Orwell, „cine controlează trecutul, controlează prezentul”. Denaturările în prezentarea istoriei au dus, de-a lungul timpului, la tot felul de conflicte şi atrocităţi, la învrăjbirea oamenilor care au sprijinit astfel politici criminale proiectate de bolnavi psihic.
Românii nu sunt perfecţi, iar asta se reflectă în conducătorii pe care i-au avut. Care, lăsând idolatria la o parte, au avut şi tendinţe expansioniste, şi dorinţă de înavuţire şi alte metehne. Chiar şi în ziua de azi, zbaterile sterile ale unuia ca preşedintele Băsescu ne fac să ne gândim că suntem complexaţi de faptul că suntem mici, că am dori un loc mai important în politica şi economia mondiale. Rezultatul este că în loc să fim echidistanţi, pupăm picioarele mai-marilor zilei, riscând ca la schimbarea acestora să luăm şuturi şi să începem cu alte picioare...
Românilor le lipseşte privirea în perspectivă, poate din cauză că nu au reuşit încă să-şi privească obiectiv istoria şi să înveţe din ea.
Scriu aceste rânduri într-un Intercity nemţesc care străbate noaptea cu vreo 200km/h, gândindu-mă la România, criza economică mondială şi prevederile pentru 2009 ale unei astroloage pe care le-am auzit întâmplător cu o ureche acum câteva zile.
Germania este motorul Europei, la concurenţă cu Franţa. România şi alte ţări nou-aderate par să fi fost admise în UE numai pe post de combustibil, forţă de lucru ieftină de ars în industria vestică în căutarea competitivităţii cu producătorii asiatici. Dar a venit criza.
Criza economică a pornit de la una financiară, datorată lăcomiei fără limite a unor bancheri şi lipsei reacţiei publice la aceasta. Important este că scăderea producţiei industriale şi a PIB-urilor sunt realităţi acum, care din păcate se traduc în creşterea şomajului şi scăderea nivelului de trai pentru oamenii de rând. Cu alte cuvinte, creşterea PIB-ului în ultimii ani s-a regăsit în cea mai mare parte în avuţia unei minorităţi, iar acum scăderea lui afectează majoritatea. Inechitatea nu e greu de observat şi mulţi o simt pe pielea lor, fapt care a încurajat prezicătoarea să prevadă iniţiatie revoluţionare pentru noul an. În România şi în lume.
Lumea se pare că vrea „schimbarea”. Sperăm doar să nu se păcălească aşa cum ne-am păcălit noi acum câţiva ani, alegând-o...
Bâlbâielile şi tocmelile care au caracterizat viaţa politică românească după alegeri au depăşit şi cele mai pesimiste aşteptări. Stolojan a renunţat încă o dată la funcţia de prim-ministru, probabil neacceptând condiţia de a fi doar o marionetă a preşedintelui. Boc se potriveşte însă perfect acestui rol, aşa că a fost numit. Negocierile "dure" între PD-L şi PSD au dus, practic, la refacerea FSN-ului, care va conduce ţara în următorii ani (dacă nu cumva PSD+PNL = iubire mai devreme).