Încă un număr de circ, cu demiterea ministrului de interne. Nu ştiu care a fost motivaţia premierului, cu siguranţă una puerilă şi stupidă, cert este că nu e deloc momentul de hărţuieli. Politicienilor noştri li se potriveşte foarte bine zicala cu babele care se piaptănă... O lălăim cu măsurile anti-criză de un an, nu s-a făcut nimic în acest sens (şi n-o zicem doar noi ci şi instituţii internaţionale), iar ăştia stau şi se bălăcăresc ca la uşa cortului.
De curând, iresponsabilul şi incapabilul guvern Boc şi-a... asumat răspunderea pentru nişte legi care ar fi trebuit să fie importante. Legea Educaţiei şi legea salarizării unice ar fi trebuit să fie legi scrise temeinic, cu responsabilitate, cu consultarea tuturor părţilor implicate, ele urmând a se aplica şi a avea efecte pe termen lung. În schimb, au fost scrise „pe genunchi”, sub presiunea unui termen de finalizare absurd fixat de ştim noi cine. S-au făcut în ultimele zile o grămadă de ilegalităţi, cum ar fi modificarea structurii examenelor din învăţământ după data de 1 septembrie, sau „îmbunătăţirile” aduse legilor de Boc&co după ce ele fuseseră depuse la Parlament pentru asumarea răspunderii.
Apoi, când în mod previzibil a picat moţiunea de cenzură, big chief a venit cu o propunere bombă: micşorarea Parlamentului, vorba lui Năstase – după chipul şi asemănarea prim-ministrului. Oamenii săraci cu duhul au sărit de bucurie pentru anunţata măsură populistă, cei mai cu capul pe umeri şi-au dat însă seama că e doar încă o spoială pentru a mai atrage câteva voturi la alegeri. Discursul „politic” se transformă pe zi ce trece în bălăcăreală de prost-gust, fiecare vrea să se ridice un pic mai sus în mocirlă pe cadavrele opozanţilor, pentru a mai câştiga nişte... alegeri...
Industria a fost şi nu prea mai e, nici ea. În 1989 România ajunsese la o relativă independenţă economică, spre deosebire de alte state din zonă. Industria putea asigura aproape tot necesarul intern şi se exporta mult. Cine poate susţine, cu onestitate, că România a putut pierde brusc dupa ’89 toate pieţele externe? N-or fi fost utilajele din fabricile noastre ultimul răgnet (deşi în anumite părţi, chiar au fost!), dar puteam continua să oferim partenerilor dinainte aceleaşi produse la preţuri mici... Nu mă refer neapărat la mâncare, era un comerţ cu tot felul de piese şi subansamble care numai voit a fost lăsat baltă. Nu din „lipsă de competitivitate”. Uzine mari au fost rapid aduse pe butuci, pentru a fi apoi privatizate pe nimic, vândute ori unor oportunişti de tranziţie care le-au vândut la fier vechi, ori unor companii internaţionale care le-au închis pentru înlăturarea concurenţei. Pentru că au fost domenii, ca siderurgia, în care România era un concurent de temut pentru cele mai mari firme din vest. Marile privatizări au fost aşadar „tunuri”, care au distrus bună parte din industria construită cu sacrificii în perioada comunistă.
Flota comercială a României, importantă în domeniu pe plan internaţional, a dispărut şi ea subit după 1989. Cu implicarea multor mai-mari ai zilei, inclusiv a actualului preşedinte al ţării (chiar dacă justiţia încă n-a reuşit să stabilească daca implicarea lui a ţinut de domeniul penalului). Un jaf de proporţii, prin care navele împreună cu marinarii aferenţi au ajuns acum în proprietatea a tot felul de companii din toate colţurile lumii. Cum de pentru noi n-au mai fost bune acele nave, dar ele continuă şi azi să producă pentru alţii??
Economia - vorba mereu actualului Caragiale, este „sublimă dar lipsă cu desăvârşire”. În agricultură, producţia a scăzut enorm. Între cauzele cele mai importante au fost distrugerea sistemului de irigaţii (acum mai avem irigată doar o treime din suprafaţa care era irigată în 1989), a CAP-urilor cu utilajele existente şi a fermelor de animale. Fărâmiţarea actuală a terenurilor şi lipsa „tradiţională” de solidaritate a dus la imposibilitatea practicării unei agriculturi moderne în majoritatea cazurilor – oamenii au terenuri mici şi nu-şi pot permite să cumpere utilaje sau să facă sisteme de irigaţii, iar două decenii nu au fost de ajuns pentru a înţelege asta şi a se uni în asociaţii. Sistemele de irigaţii şi utilajele rămase din perioada comunistă au luat în mare parte drumul fierului vechi. Ar fi tardiv să mai căutăm vinovaţii, ar fi prea mulţi şi prea mici. Iar cei mari, care au permis asta, sunt şi acum mari. Falimentarea şi distrugerea fermelor de animale ar fi însă mai uşor de investigat, şi sunt hoţi la nivel înalt care ar putea fi descoperiţi. Oricum, deocamdata rămânem în zona posibilului – realitatea este că nu prea mai avem nici măcar agricultură.
Turismul este cam aşa cum era acum două decenii. Hoteluri noi nu prea s-au construit, s-au renovat doar o parte din cele existente. Sunt vile şi pensiuni destul de multe faţă de perioada comunistă, dar încă destul de nesemnificative per ansamblu. Preţurile au devenit necompetitive pe piaţa externă, mai ales având în vedere calitatea scăzută a serviciilor – se pare că nici lucrătorii din domeniu n-au scăpat încă de metehnele comunismului, când oamenii mergeau din lipsă de alternative... Turiştii străini lipsesc aproape cu desăvârşire, şi datorită infrastructurii necorespunzătoare.
Dacă tot am vorbit despre cultură şi educaţie, ar trebui să vorbim şi despre ştiinţă. În comunism, existau destul de multe centre de cercetare prin toată ţara. Deşi salariile erau ca peste tot, din cauza calităţii mari a educaţiei şi piedicilor puse emigrării existau mulţi oameni de valoare în cercetarea românească. Din păcate, lipsa accesului la cele mai recente informaţii din domeniile lor, greutatea accesului la conferinţe şi colocvii în vest, precum şi politica greşită care punea accentul pe reeditarea unor rezultate obţinute în străinătate au făcut ca, pe plan mondial, cercetarea românească să aibă puţine rezultate notabile.
Cercetători care erau scoşi la datul zăpezii iarna, sau trebuiau să care cu spinarea utilajele, care trebuiau să dea mici „atenţii” din propriul buzunar tehnicienilor pentru a realiza un aparat, care primeau ca sarcină de serviciu demontarea şi copierea unui aparat din import, erau foarte puţin motivaţi şi doar cei într-adevăr pasionaţi făceau ceva semnificativ. Munca intelectuală era în general văzută de comunişti ca un fel de „pseudomuncă”, ca o cale găsită de şmecheri pentru a evita „sudoarea frunţii”. Oamenii de ştiinţă nu erau apreciaţi decât dacă ajungeau destul de sus încât să dea în mod direct un avantaj în imaginea externă a ţării.
După două decenii de la Revoluţie, nu avem evoluţii notabile nici în domeniul ştiinţei şi cercetării. Munca intelectuală este în continuare Cenuşăreasa, iar cercetărori sunt de câteva ori mai puţini decât în ’89, majoritatea preferând alte domenii sau emigrarea spre ţări unde aveau perspective profesionale. După ani şi ani de decimare, din 2005 fondurile alocate cercetării au început să crească de la sub 0.1% din PIB, sub presiunea Uniunii Europene cu care România a semnat un acord conform căruia în 2011 va aloca 1% din PIB. Fondurile începuseră să devină îndestulătoare pentru numărul mic de cercetători rămaşi în ţară în 2007-2008, o parte din laboratoarele care au supravieţuit şi-au putut achiziţiona echipamente competitive şi pentru prima dată după Revoluţie au început să apară cazuri de întoarcere în ţară a cercetătorilor. Pentru puţinii cercetători români, pentru prima dată părea a se vedea lumina de la capătul tunelului. A venit însă criza şi conducătorii au revenit la vechile obiceiuri, la tăieri masive de fonduri tocmai de unde n-ar fi fost cazul. Poate fi lovitura de graţie pentru cercetarea românească, care n-a dus-o niciodată bine dar acum chiar pare pe moarte. Suntem pregătiţi să intrăm în „societatea cunoaşterii”, „secolul informaţiei” etc fără cercetare ştiinţifică. Adică, să rămânem în lumea a treia.
Modelele pentru tineretul din ziua de azi sunt îmbogăţiţii peste noapte, miliardarii de carton care au făcut averi enorme prin mijloace dubioase în timp foarte scurt. Ei au „pîinea şi cuţitul” în ţara noastră, reprezintă modelele cele mai accesibile de succes. Nu-i nevoie de muncă, efort, învăţătură – ajunge să „te descurci”. Evident, sunt foarte puţini tineri care au şanse de a ajunge ei înşişi miliardari de carton, locurile sunt deja ocupate, dar sunt foarte mulţi aspiranţi care se vor scufunda în mica criminalitate de cartier, tot mai generală şi generalizată.
Mi-am propus să scriu despre societatea civilă din România, dar multe nu prea ar fi de spus... Fenomenul continuă să fie, la două decenii de la revoluţie, unul izolat. Puţini oameni au iniţiativă civică şi puţini sunt cei care îi urmează şi îi sprijină. Din perioada haosului post-decembrist, am rămas mulţi dintre noi foarte suspicioşi – dacă vreun concetăţean are vreo iniţiativă, avem reflexul de a ne gândi imediat „oare ce câştigă din asta?”... Societatea civilă este însă o necesitate, fiind în momentul de faţă singura şansă de a influenţa cu sorţi de izbândă clasa politică. Numai asocieri mari de oameni bazate pe interese comune pot forţa factorii de decizie să-şi facă treaba pentru care au fost aleşi/numiţi.
Ca societate, aşadar, nu am progresat din ’89 încoace. Avem o societate bolnavă, am mers doar de la dezinformare la prost-informare (bombardament de informaţii contradictorii sau derizorii), continuă să ne lipsească solidaritatea, avem mai puţin respect pentru adevăratele valori şi pentru reguli (inclusiv pentru cele de convieţuire de zi cu zi).
Distrugerea educaţiei în timpul trecut de la Revoluţie este poate pierderea care va fi cel mai greu (dacă nu imposibil) de reparat. Instabilitatea şi-a spus şi aici cuvântul, zeci de miniştri au vrut fiecare să-şi lege numele de cîte-o reformă grandioasă, au făcut schimbări peste schimbări, practic la întâmplare. Ineficienţa actuală a învăţământului românesc, faptul că scoatem generaţii întregi de absolvenţi de liceu care nu ştiu să scrie şi să vorbească bine româneşte, este datorată în primul rând societăţii în ansamblu şi nu profesorilor (în mare parte încă aceiaşi din vremea în care învăţământul românesc era printre primele în lume). Învăţământul a funcţionat bine în vremea comunismului, şi este muribund acum. Mai ales pentru că lumea nu mai este interesată de învăţământ, de ştiinţă, de cultură în general. Din punct de vedere intelectual, societatea românească este în regres. Acum încep să intre în învăţământ noile generaţii de profesori, dintre cei care au trecut prin şcoală ca prin apă, pentru că doar cei care nu pot găsi altceva de lucru vin la salariile din învăţământ. Ce-i vor învăţa ei pe elevi, cum vor fi elevii lor?...
Românii trebuie să înţeleagă necesitatea educaţiei. Şi a legilor. În ’89 a fost un fel de rupere a istoriei, de unde înainte mulţi erau terorizaţi de legile aplicate cu duritate (duritate care depăşea uneori chiar limitele legilor), dupăaceea multora „democraţie” le-a sunat în cap ca un fel de „fără legi”. Mulţi s-au pus pe furat, unii la scară mai mică la locul de muncă, alţii la nivel naţional în conducerea ţării. Şi legile, atâtea câte mai erau, nu prea s-au aplicat în primii ani de „democraţie”. Totuşi, legile sunt o necesitate pentru orice comunitate de oameni, toţi trebuie să înţelegem acest lucru şi să dăm legilor importanţa cuvenită. Ele trebuie să fie corecte şi date de către şi în interesul poporului (în asta constă democraţia), dar o dată votate trebuie aplicate cu stricteţe, pentru toată lumea. Ori la noi, cei fărădelege au ajuns modele pentru tineri.
În ultimele zile, se face mare tărăboi pe asumarea răspunderii Guvernului în privinţa câtorva legi, între care legea unică a salarizării bugetarilor şi codul educaţiei. Dacă legea salarizării poate fi urgentă pentru a mai scădea salariile şi implicit a scădea presiunea asupra bugetului secătuit, nu este evident de ce atâta grabă în trecerea fără discuţii a legilor privind educaţia. La nivelul de subsol la care au ajuns politicienii români, n-ar fi de mirare ca graba să fie provocată de vreun fiu care ar trebui să dea bacalaureatul în 2010. Serios vorbind, această insistenţă stupidă în a promova o lege care oricum ar fi ilegal să mai fie aplicată din anul şcolar 2009-2010 (ar fi trebuit să intre în vigoare înante de 1 septembrie pentru aceasta) este suspectă. Este trist că o lege atât de importantă a ajuns mingea de ping-pong în meciul Băsescu-restul lumii, un motiv de abureală electorală...
A doua problemă importantă este cea a „Ţinutului Secuiesc”, care pare trecută cu vederea de clasa politică, mai interesată de perdelele doamnei Udrea sau de ciorovăiala continuă între PD-L şi PSD. După ce, la începutul anului trecut, a fost aprobată în mod ilegal înfiinţarea Partidului Civic Maghiar (această ilegalitate e una obiectivă, formaţiunea având scopuri declarate anticonstituţionale), azi a fost în secuime o mare adunare a aleşilor locali în care s-a decis steagul şi imnul regiunii, şi a fost votată o petiţie către Parlament pentru autonomie. Liderii PCM au declarat mai demult că evenimentele din Kosovo sunt un precedent pentru ei, deci intenţiile sunt clare. De când au pierdut vaca de muls a guvernării şi au văzut că discursul secesionist are priză la public, şi cei de la UDMR au început să tindă spre discursul PCM. În zonă, trecând peste exagerările din ambele tabere, sunt probleme etnice – mai bine zis au început să apară, rod al continuelor instigări din ultimul deceniu. Evident ar fi fost un fapt reprobabil şi exagerat ca, la aflarea veştii, Băsescu să trimită armata în zonă (pentru că pe poliţia locală oricum nu se poate conta în asemenea cazuri). Motive legale ar fi avut, pentru că reprezentanţi ai PCM au încălcat în mod repetat legile ţării, aducând atingere chiar siguranţei naţionale. Dar ar fi fost bine ca politicienii noştri să iasă în mass-media şi să declare concis şi fără echivoc că Statul român nu va tolera nici un fel de atingere asupra integrităţii sale teritoriale, şi că se vor lua măsurile legale împotriva celor care instigă în acest sens. În loc de asta, nimic... Domnul Preşedinte o fi ocupat.
Ne-am bucurat (aproape) cu toţii în ’89 de căderea comunismului, de venirea democraţiei... Totuşi, mulţi dintre noi nu apucaserăm democraţia dinaintea instaurării comunismului, aşa că nu am avut vreun termen de comparaţie. Ceea ce comuniştii care au rămas la conducerea ţării ne-au vândut drept „democraţie” a fost mai întâi un haos în care domnea legea junglei, tinzând apoi, în timp, spre capitalismul sălbatic de azi.
Am continuat să fim individualişti, să nu avem pic de solidaritate cu semenii noştri. Astăzi, la două decenii de la revoluţie, parcă ar fi cam exagerat să dăm vina pe „greaua moştenire”. Am fost obligaţi să fim reticenţi şi speriaţi de securitate în vremea comunismului, e drept, dar în 20 de ani mentalităţile puteau să evolueze, măcar la generaţia tânără. Obsesia „caprei vecinului” continuă să caracterizeze filozofia de viaţă a majorităţii românilor, preferăm să fim toţi jos în loc să încercăm să ne ajutăm reciproc să urcăm. Încep să cred că lipsa asta de solidaritate îşi are rădăcinile mult mai adânc înfipte în istorie, nefiind doar o reminiscenţă din Epoca de Aur. Instabilitatea care a caracterizat de secole zona Balcanilor a dus la o lipsă de viziune, la un drum istoric „la întâmplare” al naţiei noastre. Puţini au fost cei interesaţi de a construi ceva care să dureze, în general planurile se făceau pe termen scurt.
În concluzie, după tot acest timp trecut de la Revoluţie, suntem tot la început de drum. Avem de învăţat solidaritatea, pentru că singuri nu avem nici o putere în faţa clasei conducătoare.
Se tot laudă iubiţii noştri conducători că România are cel mai mic şomaj din Europa, vreo 6-7%, şi că şi dacă până la sfârşitul anului vom ajunge la 10% (previziunea lor) tot vom sta bine. Rata şomajului fiind un indicator al stării de sănătate a economiei, ar rezulta că economia românească merge bine. Discutam ieri cu un coleg despre acest lucru, şi acesta a venit cu o idee foarte interesantă:
Ceea ce se fac că uită tovarăşii este faptul că sunt între 1 şi 2 milioane de români plecaţi la muncă prin Europa, cu familiile rămase în ţară! Aceştia au plecat tocmai pentru că nu aveau de lucru în România, deci ar trebui în mod normal contorizaţi ca şomeri. Am ajunge astfel la o rată a şomajului dezastruoasă, de 40-50%, care ar arăta care e de fapt starea jalnica a economiei româneşti...
