Cercetarea

 Cercetarea românească este Cenuşăreasa modernă a societăţii noastre... După ce a dus-o prost în timpul Epocii de Aur, când cercetarea se limita la a imita produse străine iar cercetătorii erau puşi la munci patriotice şi necalificate, a intrat în colaps după Revoluţie din cauza nealocării de resurse de la buget şi a pierdut mare parte din angajaţi, care fie s-au reprofilat fie au plecat să-şi facă meseria în străinătate. Acest fapt este catastrofal pentru viitorul României, care fără cercetare nu va avea un loc în economia mondială. Nici industria nici agricultura nu sunt viitorul acestei ţări, ci serviciile de înalt nivel.

În ultimii câţiva ani, pe fondul creşterii economice şi, mai ales, al constrângerilor din partea Uniunii Europene, au fost alocate mai multe fonduri pentru cercetare. Puţinii cercetători rămaşi în ţară au putut să achiziţioneze în sfârşit ceva echipamente noi şi să lucreze în condiţii şi pe salarii decente. S-au întors chiar şi din străinătate câţiva, atraşi de posibilitatea de a-şi desfăşura activitatea în ţara de origine...

Acum, guvernul „Boc taie tot” dă cu bâta-n baltă şi taie fondurile de la cercetare. Atât de drastic, încât unele instituţii unice în ţară, cum ar fi Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară de la Măgurele ajung să primească doar o treime din fondurile de anul trecut. Este o crimă, având în vedere că acest institut este unul strategic, este legat prin contracte de colaborare internaţională iar reducerea fondurilor înseamnă concedierea majorităţii angajaţilor. Să mai spunem şi că reducerea în acest caz este de 50 de milioane RON, în timp ce bugetul pentru personalul direct subordonat Ministerului Educaţiei (NU profesorii şi angajaţii şcolilor) creşte anul acesta cu aproximativ 1 miliard RON, dublându-se... Guvernanţii noştri, cu prostia lor unanim recunoscută şi deja proverbială, nu văd în cercetare o investiţie (se laudă că se vor face investiţii de 10 miliarde euro în 2009), ci doar o cheltuială căreia ei nu-i văd sensul.

Bătaia de joc este pe faţă şi ar fi păcat să ne resemnăm în această situaţie. „Ordinele de sus” nu sunt imuabile, ele sunt date de nişte oameni incompetenţi şi înfricoşaţi de faptul că în curând nu vor mai avea ce fura... Să-i dăm afară în şuturi din fotoliile lor calde!

Parteneri sociali?!

Se lăuda ieri înălţimea-Sa, primul ministru că în proiectul de buget pe 2009 au fos tincluse propuneri ale partenerilor sociali. Astfel, s-a plecat de la două constatări simple:

1) bugetul care ajungea până anul trecut pentru întreţinerea curentă a statului şi furtul ca-n codru al şefilor a devenit insuficient pentru a susţine ambele activităţi;

2) nu se doreşte a se renunţa la furtul ca-n codru, „cadrele” care se tot rotesc la conducerea ţării fiind deja obişnuite cu un anumit standard de viaţă fără muncă.

Soluţia care să împace aceste două constatări a fost găsită împreună cu partenerii penali, de la sindicate, care urmăresc nu interesele celor pe care ar trebui să-i reprezinte ci interesele personale şi accesul la borcanul cu dulceaţă al politicii. Soluţia este pe cât de simplă, pe atât de proastă şi lipsită de viziune pe termen mediu şi lung, constând în sacrificarea lucrătorilor din diferite domenii, victimele sociale. Asta pentru că pe guvernanţi nu-i interesează dacă în acest fel peste 5-10 ani va mai fi vreo sursă pentru un buget, sau dacă vor mai fi bani din care să se plătească pensiile. Pe ei îi interesează numai ce pot fura acum şi să lungească atât cât se poate agonia ţării care le permite furtul, fără să rişte o nouă (de data asta adevărată) revoluţie. Singura speranţă ar fi să subevalueze acest risc.

Aşadar, nu există parteneri sociali. Numai cercurile de hoţi şi restul lumii, victimele acestora. Victime care ar putea să îndrepte situaţia, dacă şi-ar da seama de puterea pe care o au.

Ministerul nimănui

A mai fost un ministru la Interne, pentru câteva zile... Altul la rând!

Dacă ne gândim puţin, nu este de mirare că nu vrea nimeni acest minister. În primul rând, poliţia este una dintre categoriile în care populaţia are mult mai puţină încredere decât ar fi normal într-un stat normal, şi asta pentru că nu suntem un stat normal iar poliţia NU funcţionează. Este sufocată de corupţie şi birocraţie şi sabotată din toate părţile.

Atunci (rar) când poliţia reuşeşte să înfunde pe câte cineva, justiţia îl scoate pe uşa din dos. Pe de-o parte, sunt de înţeles şi poliţiştii oneşti, care refuză să-şi mai pună viaţa în pericol doar pentru a închide pentru câteva zile infractorii, şi preferă politica struţului...

Pe de altă parte, vin vremuri tulburi iar poliţia aşa cum este ea acum nu le va face faţă. Nu vrea nimeni să fie şef când sistemul se va prăbuşi.

Buget, bugeţel, ce să facem noi cu el?

Târguiala pentru bugetul pe 2009 continuă! Deşi bazat pe o creştere economică foarte probabil utopică, de 2.5%, bugetul este prea mic pentru ambiţiile mari ale miniştrilor. Mai ales având în vedere apropiatele noi campanii electorale, pentru europarlamentari şi preşedinte.

Aşteptăm cu interes în 2-3 luni rectificările!

Întoarcerea

Preşedintele Traian Băsescu declara că România nu se poate întoarce în anii '90, cerând bani împrumut de la FMI.

Tocmai aici e ironia şi tragedia, stimabile, că nu s-ar întoarce. A stat acolo tot timpul, în nemişcare. În timp ce lumea s-a mişcat, noi am făcut doar zeci de miliarde datorie externă, vânzând în acelaşi timp pe nimic, la fier vechi industria, furând sistemele de irigaţii de pe câmpuri, întorcându-ne la agricultura de subzistenţă de ev mediu, tăind pădurile şi construind doar vile pentru ştabi... România ar fi trebuit să aibă acum măcar 2000km de autostrăzi şi 2000km de cale ferată reabilitată (pe care să se poată circula cu 150-200km/h). Are 200km de autostradă (şi ăia vai de ei) şi 100km de cale ferată ca lumea (dar nu chiar cum ar trebui). Ar fi trebuit să aibă un turism de 10 ori mai dezvoltat decât îl are (moştenire din Epoca de aur). Ar fi trebuit să nu aibă nevoie să importe mâncare!

În consecinţă, având în vedere cele de mai sus, întrebarea noastră este:

Cu ce suntem mai breji acum, domnule Preşedinte, decât în '90?

Vrem

Vrem să avem o societate frumoasă, în care să ne placă să trăim. Să fim civilizaţi. Civilizaţia însă se bazează pe respectarea proprietăţii şi libertăţilor celorlalţi membri ai societăţii. La noi, hoţii au ajuns starurile zilei, modele de urmat pentru noua generaţie. Proprietatea altora e privită doar ca un posibil teren de expansiune, în cazul în care apar condiţiile oportune. Nu munca, ci şmecheriile duc la bunăstare.

Cum ne putem închipui că o vom duce bine cu o astfel de abordare? Speranţa mea, odată cu „criza economică” (deja e enervant de frecvent folosit termenul) este ca tineretul să se reorienteze, să-şi dea seama că aşa nu merge, să ia în calcul valorile de pe vremea părinţilor, când educaţia şi munca erau de căpătâi. Aşa ar fi mai uşor de trecut de la dorinţă la realitate, de la „vrem” la „putem”.

Probabilităţi

Au existat multe societăţi omeneşti înaintea celei prezente, în diferite părţi ale lumii. Din punct de vedere statistic, majoritatea s-au autodistrus, prin diferite „procedee” care se pot reduce la inconştienţa membrilor lor şi incapacitatea de a accepta lucrurile evidente. Există însă şi poveşti de succes, vechi civilizaţii care au trecut prin momente dificile şi au supravieţuit, având curajul să facă schimbări majore fără beneficii imediate.

Una din problemele suplimentare pe care le întâmpină acum civilizaţia noastră, şi care le amplifică pe celelalte, este dimensiunea. Am depăşit ca extindere şi număr de indivizi cu mult toate civilizaţiile dinaintea noastră, ceea ce duce la o inerţie enormă a sistemului în ansamblu. Pe de altă parte, avem contraexemple de sisteme mici (de exemplu civilizaţia disparută din Insula Paştelui) care au avut totuşi inerţie prea mare şi n-au supravieţuit.

A doua problemă suplimentară majoră este că am ajuns în postura de a influenţa ecosistemul la scară planetară. Şi asta într-un stadiu în care nu avem o strategie pe termen lung, programele eşuează deplorabil în termene de ordinul perioadei dintre campaniile electorale în fiecare stat, ca să nu mai vorbim de strategii la scară planetară. Am deschis astfel cutia Pandorei, dar prin spargerea capacului – habar n-avem cum s-o mai închidem la loc...

Prin urmare, civilizaţia noastră se află într-unul din acele puncte de răscruce, după care nu mai există cale de întoarcere. Putem merge spre decădere şi dispariţie sau continua dezvoltarea, pe noi baze, sostenibile. Probabilităţile sunt împotriva noastră, dar faptul că ştim asta şi am învăţat din istorie ar putea schimba balanţa şanselor.  

Istoria cu ochelari de cal

Ne-am obişnuit din vremurile comuniste să vedem istoria aşa cum ne-a fost prezentată în manualele şcolare, neobiectivă şi părtinitoare. Suntem în stare acum, şi mulţi eram în stare şi atunci, să ne dăm seama de exagerările în privinţa regimului şi prezentării antagoniste a ţărilor comuniste şi capitaliste. Ceea ce nu realizăm atât de bine este că idolatrizarea poporului român, prezentat ca încercat de istorie, paşnic, viteaz, statornic etc, într-un cuvânt perfect, face parte dintr-o altă categorie de exagerări, poate mai periculoase pentru că sunt mai puţin evidente.

Astfel de exagerări nu sunt apanajul comunismului, ele există şi în societăţile capitaliste, pentru că, aşa cum spunea Orwell, „cine controlează trecutul, controlează prezentul”. Denaturările în prezentarea istoriei au dus, de-a lungul timpului, la tot felul de conflicte şi atrocităţi, la învrăjbirea oamenilor care au sprijinit astfel politici criminale proiectate de bolnavi psihic.

Românii nu sunt perfecţi, iar asta se reflectă în conducătorii pe care i-au avut. Care, lăsând idolatria la o parte, au avut şi tendinţe expansioniste, şi dorinţă de înavuţire şi alte metehne. Chiar şi în ziua de azi, zbaterile sterile ale unuia ca preşedintele Băsescu ne fac să ne gândim că suntem complexaţi de faptul că suntem mici, că am dori un loc mai important în politica şi economia mondiale. Rezultatul este că în loc să fim echidistanţi, pupăm picioarele mai-marilor zilei, riscând ca la schimbarea acestora să luăm şuturi şi să începem cu alte picioare...

Românilor le lipseşte privirea în perspectivă, poate din cauză că nu au reuşit încă să-şi privească obiectiv istoria şi să înveţe din ea.

Intercity, criză şi ghicitori

Scriu aceste rânduri într-un Intercity nemţesc care străbate noaptea cu vreo 200km/h, gândindu-mă la România, criza economică mondială şi prevederile pentru 2009 ale unei astroloage pe care le-am auzit întâmplător cu o ureche acum câteva zile.

Germania este motorul Europei, la concurenţă cu Franţa. România şi alte ţări nou-aderate par să fi fost admise în UE numai pe post de combustibil, forţă de lucru ieftină de ars în industria vestică în căutarea competitivităţii cu producătorii asiatici. Dar a venit criza.

Criza economică a pornit de la una financiară, datorată lăcomiei fără limite a unor bancheri şi lipsei reacţiei publice la aceasta. Important este că scăderea producţiei industriale şi a PIB-urilor sunt realităţi acum, care din păcate se traduc în creşterea şomajului şi scăderea nivelului de trai pentru oamenii de rând. Cu alte cuvinte, creşterea PIB-ului în ultimii ani s-a regăsit în cea mai mare parte în avuţia unei minorităţi, iar acum scăderea lui afectează majoritatea. Inechitatea nu e greu de observat şi mulţi o simt pe pielea lor, fapt care a încurajat prezicătoarea să prevadă iniţiatie revoluţionare pentru noul an. În România şi în lume.

Lumea se pare că vrea „schimbarea”. Sperăm doar să nu se păcălească aşa cum ne-am păcălit noi acum câţiva ani, alegând-o...

Bâlbâieli

Iar bâlbâieli? Primele hotărâri ale noului guvern român, aşa de faţadă cum au fost, sunt din nou însoţite de bâlbâieli, greşeli urmate de cârpeli, răzgândiri... Lumea îndobitocită de televizor stă şi se uită ca la un spectacol prost la aceşti politicieni incapabili nu numai de funcţiile în care sunt, dar incapabili de cel mai elementar bun simţ sau urmă de inteligenţă.

Calea nu este întoarcerea la perioada dinaintea Revoluţiei, nostalgie reluată cu atât prost-gust în programele de Revelion, ci ceva nou, o clasă politică elitistă, inteligentă şi responsabilă. O democraţie participativă şi dinamică, în care reprezentanţii populaţiei să fie aleşi şi schimbaţi rapid în funcţie de performanţe (înţelese în sensul capacităţii de a reprezenta alegătorii).

Gata cu comunismul, gata cu capitalismul sălbatic, gata cu ingineriile financiare, gata cu întreprinderile falimentate şi vândute la fier vechi, gata cu tehnologiile învechite şi poluante, gata cu închistaţii în mentalităţile trecutului! Nu mai avem nevoie de reciclaţi, foşti comunişti sau tineri crescuţi în umbra lor.