Şi România a ajuns să aibă nişte zeci de miliarde datorie externă, pornind de la un (după părerea mea) foarte onorabil zero în 1990. Unul din puţinele lucruri bune făcute de Ceauşescu a fost plata datoriei externe, ceea ce a făcut România cu adevărat independentă de fluxurile mondiale de capital. Şi bine ar fi fost să fi rămas independenţi, după cum bine vă daţi seama zilele acestea, auzind ştirile despre marea criză financiară mondială.
De la nivel micro – fiecare din noi mai face câte-un credit, tot mai puţine produse se cumpără cu plata pe loc – şi până la nivel de state – datoriile externe cresc necontenit, cu atât mai repede cu cât economia este mai mare – împingem tot mai mult în viitor obligaţiile... Până când, cine le va plăti?
Mai nou, au apărut creditele cu dobândă 0% pentru unele produse, în alte state europene se întâmplă chiar să fie interzisă plata pe loc, obligatoriu peste 3-6 luni decizi dacă plăteşti tot sau în rate... De ce? Credeţi cumva că s-au transformat băncile în instituţii caritabile?
Când cumpăraţi câteva umbrele sau un produs electronic cu mai puţin decât preţul unui kilogram de carne, vă întrebaţi cum de e posibil aşa ceva? Nu, necazul e că ni se pare deja normal acest lucru. Se cheamă „externalizarea costurilor”, preţul nu reflectă de fapt toate cheltuielile. De exemplu, în cazul electronicelor, ştiaţi că siliciul şi cuprul sunt extrase din Africa din nişte gropi rudimentare săpate în pământ, de copii care mor pe capete pentru câţiva dolari pe zi?... Da, o industrie de sute de miliarde de dolari are la baza lanţului productiv aceste crime... Cât credeţi că ar conta în preţul final ca extragerea minereului să se facă de oameni maturi şi nu copii, în condiţii bune? Mai nimic, dar din cauza concurenţei acerbe de pe „piaţa liberă” acest „mai nimic” devine inacceptabil.
Plătim produsele ieftine de 10 ori preţul afişat, în diferite moduri... Sau, ceea ce e şi mai grav, le lăsăm datoriile copiilor noştri...
Acelaşi lucru se întâmplă cu mediul – îl poluăm şi consumăm resursele într-un ritm incredibil, în speranţa (absurdă) că la un moment-dat, în viitor, va apărea cineva care să schimbe toată tehnologia actuală cu una nouă, la o bătaie din palme – lăsăm schimbarea în grija generaţiilor viitoare. Ceea ce nu înţelegem este însă că NOI suntem cei care trebuie să ne schimbăm proastele obiceiuri, pentru că altfel copiii noştri vor învăţa de la noi numai risipa şi îndatorarea, şi nu vor fi nici ei capabili de schimbare.
Şi chiar dacă vor fi totuşi, va fi prea târziu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu