„Mulţumim din inimă ...!”

După ce „au fost supuse dezbaterii publice”, după ce s-au transmis telegramele de felicitare şi mulţumire din partea consiliilor profesorale ale şcolilor din ţară, dimpreună cu „propuneri de îmbunătăţire” a noii „Legi a Învăţământului” şi a noului „Statut al Personalului Didactic”, propuneri care să le facă şi mai absurde, s-a găsit repede şi „tichia de mărgăritar”: „Pactul pentru Educaţie”; o inutilitate la care, spune Preşedintele ţării, „se lucrează de doi ani de zile” (în secret, desigur, „monumentul” trebuia „dezvelit” cu ocazia noului an electoral!)!

Cu 12 miniştri în 18 ani, fiecare cu „reforma” lui, brodată pe experimente la care alţii au renunţat demult, „Educaţia” noastră mai avea nevoie doar de acest „Pact al hoţilor şi nesimţiţilor naţiei”, pentru „a urca pe noi culmi ...”!

Vă mai amintesc ceva asemenea expresii? Mie, da: îmi amintesc de fiecare dată că suntem conduşi încă, după aproape două decenii de la „Marea schimbare”, de aceiaşi oameni, de cei ale căror palme încă mai sunt roşii de la aplauzele ce însoţeau aceste lozinci şi de cei „şcoliţi” de ei, pentru a duce mai departe „tradiţia revoluţionară”! De câte „generaţii de sacrificiu” vom mai avea nevoie pentru a scăpa de aceste „umbre”?

Îmi aduc aminte de un fost Preşedinte al acestei prea-umilite ţări care, atunci când i s-a amintit (după 3 ani de mandat!) că a promis, în campania electorală, că „nu vor mai exista generaţii de sacrificiu în România”, a avut nesimţirea să răspundă: „o generaţie înseamnă 30 de ani, nu 3 ani!”!

Şi uite-aşa, din 3 în 3, din 4 în 4 sau din 5 în 5 ani, se apropie „finalizarea cu succes” a procesului de sacrificare a încă unei generaţii! Câte vom mai accepta?

Pactul pentru incultură

Iniţiat de Preşedinte, a fost finalizat „Pactul pentru Educaţie”, document inutil ce se suprapune peste legile (aberante!) deja existente. Mai era nevoie de un „pact” pentru a scoate în continuare bacalaureaţi semianalfabeţi şi pentru care „regula de trei simplă” e prea complicată? Iată, tocmai am aflat că, la propunerea elevilor, care consideră subiectele propuse pentru bacalaureatul din acest an prea complicate, ministerul va retrage aceste subiecte şi le va înlocui cu altele, „mai pe puterile lor”! Să mai amintim şi faptul că aceşti elevi vor participa la elaborarea noilor programe, pentru noua „reformă” din învăţământul nostru, sau că dintre ei se vor alege viitorii profesori?...

Era nevoie de un „pact” care să prevadă o dată în plus că învăţământul trebuie să beneficieze de 6% din PIB? Pentru a fi şi mai evidentă inutilitatea acestuia, din cei 6% alocaţi pentru acest an învăţământului s-a retras ceva la prima rectificare bugetară ce a urmat elaborării „pactului”! Cu ce argumente? Cică să nu se mai cumpere maşini de lux la minister şi să nu se mai pună termopane la birourile miniştrilor din aceşti bani şi atunci au să ajungă! Păi, uite, noi nu ştiam că s-au dat 6 procente din PIB la învăţământ ca să se cumpere maşini de lux şi să se pună termopane la birouri, credeam că s-au dat pentru a mări salariile profesorilor (care au rămas la mai puţin de un sfert din salariile profesorilor din celelalte ţări europene), pentru a se repara şcoli ce stau să cadă (nu pentru că ar fi niscai monumente de artă străveche, deşi chiar şi atunci ar trebui întreţinute!), pentru utilarea unor laboratoare (mai există încă multe laboratoare şcolare cu materiale şi aparatură de peste 30 de ani!), pentru a se construi baze sportive şi alte asemenea lucruri! Măi, dar naivi mai eram noi!

Este prea transparent scopul încheierii acestui pact, pentru a nu fi înţeles uşor de orice român: un pact încheiat între partidele politice, în prag de alegeri! Nu aduce mai nimic nou şi nimic bun pentru sistemul nostru de învăţământ, vine doar să confirme o constatare făcută de mulţi ani de către oamenii din sistem (cei care-l susţin, nu cei care se prefac a-l conduce!): pentru a distruge o naţie (şi o civilizaţie!) nu e nevoie nici de armate, nici de catastrofe naturale, e suficient să-i distrugi Învăţământul, Sănătatea şi Cultura!

„Dovada maturizării clasei noastre politice, preocupată de viitorul european al României” şi alte asemenea lozinci sufocă pur şi simplu mass-media românească! Nimic despre nesimţirea ce guvernează de atâţia ani această ţară, nimic despre dezinteresul ce urmează fiecărui an electoral, până la următoarele alegeri. De fiecare dată, clasa politică „se maturizează” pe durata campaniei electorale, după care revine la starea fundamentală: aşa cum copiii aleargă după o minge, atât de concentraţi asupra ei încât nu văd maşina ce se apropie, claxonează şi scrâşneşte din frâne, riscând să-i lovească, oamenii noştri politici se vor concentra din nou asupra afacerilor şi disputelor personale şi vor uita din nou de problemele celor ce i-au ales!

Nu i-a lovit nimic până acum! Nu-i va lovi nici de acum înainte? Ei par convinşi că nu, o dată ce repetă acelaşi clişeu! Şi sondajele, pe care le tot comandă şi le plătesc din banii „supuşilor”, îi liniştesc de fiecare dată: naţia încă doarme, „mămăliga românească” este încă departe de o nouă „explozie”! Merge şi de data asta! Oare? Şi dacă da, cât va mai merge?

Kosovo

Prima reacţie a mea a fost: „ce naiba i-a mai apucat şi pe-ăştia?”

Eram în vizită în SUA în duminica declarării independenţei şi am văzut pe străzile New-York-ului o demonstraţie de câteva sute, poate o mie de oameni care se bucurau pentru eveniment. Auzisem mai demult de intenţia declarării independenţei, dar nu am luat-o în serios pentru că nu m-aş fi aşteptat ca SUA şi ţările europene să recunoască noul stat. De altfel, motivele recunoaşterii mi se par cam dubiose.

Declararea independenţei Kosovo are două hibe: prima, că dacă era să se întâmple trebuia să se întâmple acum aproape un deceniu, când cu războiul din zonă, iar a doua că este o soluţie la fel de proastă ca şi bombardamentele americane de atunci. Să explic un pic al doilea punct: pentru toată lumea cu capul pe umeri era clar încă de atunci că soluţia bombardamentelor era un fel de tratament al cancerului cu mitraliera; nu a rezolvat nicidecum problemele, aşa cum de altfel ne-au obişnuit deja „intervenţiile” americane-NATO. În plus, fărâmiţarea excesivă în state minuscule este doar în avantajul corporaţiilor multinaţionale şi în dezavantajul major al cetăţenilor. Un stat mic nu poate fi autosuficient din nici un punct de vedere, este oricum la cheremul furnizorilor din ţările vecine sau ţările „importante”, independenţa este numai o denumire frumoasă care ascunde în spatele ei chiar opusul... Minusculele state independente care au apărut şi apar ca ciupercile după ploaie sunt doar nişte prăzi uşoare ale circuitelor financiare mondiale.

Recunoaşterea independenţei Kosovo este cred eu un semnal de alarmă, pentru că arată că „marile puteri” încurajează scindarea (celoralte state, evident) în stătuleţe tot mai mici şi manevrabile. Sper doar ca lumea să nu înghită momeala...

USA

Am reuşit de curând să-mi îndeplinesc visul de a vizita Statele Unite ale Americii. Voiam de multă vreme să văd cu ochiii mei cum este singura superputere, ţara tuturor posibilităţilor, fără distorsiunile inevitabile ale poveştilor din ziare. Cred că merită să scriu câteva din impresii, pentru că SUA apare de multe ori prezentată ca un model pentru restul lumii.

Prima surpriză pe care mi-au făcut-o SUA a fost chiar la ieşirea din clădirea aeroportului Newark – aer deosebit de curat, total diferit de ce m-am obişnuit să respir în mari oraşe europene. Surpriză pentru că Newark este totuşi foarte aproape de New York, marea metropolă, într-o zonă industrială densă. Explicaţia e totuşi simplă: vântul aproapte permanent, fiind zonă de coastă, duce repede din zonă toate emisiile poluante...

Am mers prin Garden State, cum este supranumit statul New Jersey, şi am văzut păduri şi orăşele foarte răsfirate (cum foarte răsfirate sunt toate aşezările mici în SUA).

După care am vizitat New York-ul, metropola prin definiţie... Am fost impresionat de înghesuiala de zgârie-nori din Manhattan şi de puzderia de oameni la orele de vârf, de reţeaua gigantică a metroului new-yorkez, pe mai multe nivele şi cu o mie de trenuri în circulaţie în orice moment din zi şi din noapte... Mi s-a părut interesant cum funcţionează o structură atât de complexă, cu zeci de mii de cabluri şi ţevi, cum este Empire State Building (un zgârie nori – emblemă a oraşului).

New York este un oraş înnebunitor prin frenezia lui, dă senzaţia de haos deplin.

Am nimerit într-o seară prin Harlem, cartierul negru... Blocuri cu 20-30 de etaje, fără balcoane, cu intrări cu gratii şi deloc îmbietoare, trase la xerox în zeci de exemplare dau impresia de cartier comunist de pe la noi... Pe stradă trecătorii sunt puţini – într-o oră (ce-i drept, duminica) am văzut doar vreo 30-40, iar 5-6 din ei erau destul de dubioşi, plimbarea cu o geantă cu SLR pe-acolo mi-a cam dat emoţii (să scot aparatul din geantă chiar n-am îndrăznit, dar era oricum seară şi n-ar fi ieşit mare lucru). Magazine scârboase – cu geamuri slinoase şi vitrine cu o îngrămădire de produse îndoielnice... Opusul magazinelor din Manhattan.

Am fost şi în Queens, unde am luat masa la un restaurant românesc – bun şi mai ieftin decât altele (în general tot ce ţine de servicii este foarte scump la NY). Românii din America nu mi se par aşa grăbiţi să uite că sunt români, aşa cum fac mulţi dintre cei emigraţi prin Europa.

Cartierele italian şi chinez sunt pitoreşti, cam aşa cum ni le-am imagina – cu glumele şi dolce vita italienească, respectiv inghesuiala de magazine minuscule şi dvd-urile piratate chinezeşti...

Am remarcat peste tot optimizarea, eficienţa împinsă uneori la extrem. De exemplu faptul că există în multe locuri stâlpi de curent electric de lemn, care au nişte înclinări înspăimântătoare, într-o ţară cu furtuni şi uragane, mi se pare o exagerare a principiului conform căruia cât funcţionează un lucru, nu ne interesăm de el. La scară mai mare, astfel de exagerări au provocat şi provoacă dezastre în SUA.

Am fost şi la Washington... Opinia pe care ne-o facem despre Casa Albă din buletinele de ştiri, aceea că e un fel de centru de comandă global, este foarte departe de cum se vede de aproape clădirea cu pricina – mică şi lipsită (cel puţin în aparenţă) de super-măsurile de securitate la care poate ne-am aştepta. Faptul că noaptea, la doar câteva sute de metri de ea, o bandă de vagabonzi îşi făcea de cap a întregit surpriza contrastelor. Washington, la doar 600,000 de locuitori, este un oraş care are nişte zone foarte rău-famate. Cum pot exista acestea în capitala unei ţări care conduce practic lumea?...

Din excursia în SUA; am mai rămas cu supriza oamenilor... Deschişi şi binevoitori în general, gata să ajute la nevoie. Şi extrem de încrezători (poate prea) în democraţia americană, nedându-şi seama, majoritatea dintre ei, de controlul la care sunt supuşi prin mass-media şi departamentele de P.R., venerând steagul şi emblemele americane... Nu am văzut steaguri murdare acolo, toate (şi erau multe arborate) străluceau de curăţenie... O chestie din care ar trebui să învăţăm şi noi ceva.

Statele Unite sunt o ţară a contrastelor – între clase sociale, rase, oraşe, cartiere. A fost o ţară a făgăduinţei pentru mulţi, a rămas o ţară în care poţi reliza ceva fără „recomandările” aproape indispensabile în Europa. Sunt foarte mulţi cerşetori, vagabonzi, invalizi – este o ruşine pentru politica americană faptul că vireaza peste 500 miliarde de dolari anual pentru armată şi armament, dar nu există un sistem de asigurări de sănătate sau pensii pentru toţi. Faptul că şi clasele defavorizate social cred în democraţia americană m-a convins că există un mare potenţial pentru schimbare în domeniile deficitare. Dacă acestea se vor înfăptui, poate SUA vor deveni cu adevărat un model pentru restul lumii.

Consumism

Consumismul, inventat cu decenii în urmă ca o soluţie pentru a menţine creşterea economică, devine o armă împotriva umanităţii. Se produce din ce în ce mai mult, la preţuri din ce în ce mai mici. Lupta pentru preţul minim include economie la calitatea materialelor şi implicit la durata de viaţă a produselor, economie la mâna de lucru, economie la inventivitate. În ritmul actual, resursele de care dispunem pe Pământ se vor epuiza rapid.

Din cauza consumismului, cu toţii trăim mai prost, deşi în cifre economiile merg din ce în ce mai bine. Trăim mai prost pentru că din cauza economiei la forţa de muncă suntem plătiţi mai prost, pentru că din cauza calităţii scăzute şi necesităţii înlocuirii frecvente a produselor ne stresăm mai mult cu produse proaste, trăim mai prost pentru că avem tot mai multe obiecte în jurul nostru, de care să ne preocupăm, trăim mai prost pentru că facem cumpărăturile de la supermarket în loc de magazinele din cartier, trăim mai prost deoarece respirăm un aer mai poluat pentru a se produce tot mai mult şi fără bătăi de cap în privinţa produselor secundare...

Atunci pentru cine e de fapt util consumismul? Consumismul este foarte util la transferul bogăţiei de la cei mulţi către cei puţini – noi cumpărăm ca proştii tot mai des produse tot mai proaste, dând şi munca şi banii aceloraşi magnaţi... Cărora le este deci, evident, util. Economiile cresc prin rotaţia tot mai rapidă a banilor, care însă nu se acumulează la populaţie ci doar în câteva conturi bine plasate. Consumismul este dezastruos pentru noi, oamenii „de rând”, „cei mulţi”.

Apel către capitalişti

Acest apel este destinat stimabililor capitalişti – milionari, miliardari, etc – care au făcut şi fac averi în România. Unii sunt români (cel puţin cu numele), alţii sunt străini. Aceşti domni ar trebui să înţeleagă că un stat de drept puternic, neafiliat intereselor lor, le-ar fi în cele din urmă mai benefic decât unul condus de marionetele din parlamentul şi guvernul de azi.

Dragi capitalişti! Cei cu care v-aţi înhăitat şi pe care i-aţi pus în fruntea statului român sunt mai mult proşti decât hoţi... Iar în cazul în care nu ştiaţi deja, coalizarea cu proştii este întotdeauna dăunătoare, pentru că proştii sunt imprevizibili şi distructivi din instinct, fără intenţie.

În plus, un stat slab duce la corupţie, crearea marilor monopoluri, dispariţia concurenţei şi în final colaps economic, urmat de mişcări sociale şi răsturnări de situaţie imprevizibile, care sunt foarte de nedorit pentru dumneavoastră. Fiţi inteligenţi, mari capitalişti, şi lăsaţi statul să-şi facă treaba, chiar dacă asta înseamnă câte-o constrângere din când în când, altfel aveţi mult de pierdut şi domniile voastre.

Exagerarea nu aduce lucruri bune, iar dumneavoastră tindeţi să exageraţi acum cu transferul bogăţiei de la cei mulţi către cei puţini. Încercaţi să păstraţi o distanţă de siguranţă pentru a nu pierde situaţia de sub control – şi una din căile de a păstra această distanţă este neimplicarea în politică.

Politica trebuie făcută pentru majoritate, şi acesta este singurul mod prin care poate supravieţui şi privilegiata minoritate. Altfel, capitalismul devine autodistructiv.

Civism

Domnul prim-ministru Tăriceanu reproşa acum câteva zile unor asociaţii şi grupuri media că instigă la ”nesupunere civică” în privinţa taxei de prima înmatriculare a autovehiculelor.

În primul rând, ar fi interesant de remarcat faptul că, în prealabil, premierul s-a contrazis pe sine însuşi în 2 declaraţii, în care spunea pe de o parte că taxa are motive ecologice şi pe de alta că dacă s-ar desfiinţa, Renault şi Ford ar fugi (respectiv n-ar mai veni) din (în) România. Avem aşadar motive întemeiate să credem că într-adevăr motivaţia ecologică este superficială şi de faţadă.

Domnul Tăriceanu se înşeală însă când acuză asociaţiile şi media de instigare la nesupunere civică. Nesupunerea în acest caz este într-adevăr foarte civică, pentru că are motive întemeiate, spre deosebire de punctul de vedere partizan al premierului. Iniţiativele domniei-sale sunt profund necivice şi chiar lipsite de un elementar bun-simţ.

Iar nesupunerea civică a rămas unul din puţinele mijloace eficiente de protest ale populaţiei, într-o lume care gravitează din ce în ce mai mult în jurul capitalurilor şi marilor interese. Nesupunerea civică se practică şi în alte ţări, cu tradiţie democratică.

În concluzie, când domnul Tăriceanu mai are astfel de cugetări, ar fi mai bine să le ţină pentru sine, nefiind la prima deraiere pe tărâmul îmbietor al pumnului în gura adversarului. Da, adversarului, pentru că pentru politicienii şi guvernul pe care le avem, noi suntem adversarii.

BNR & „BNR”

De vreo lună de zile încoace, aproape zi de zi, Marele Guvernator al „Bişniţăriei Naţionale a României” („BNR”), guvernator de aproape două decenii al escrocheriilor, jafului naţional şi, implicit, al sărăciei generalizate, ne stresează cu „epocala descoperire” că salariile trebuie să ţină seama de productivitatea muncii! Trebuie să fii mare specialist şi Guvernator al BNR pentru a face o asemenea „mare descoperire”?

Se pare că nu! Oamenii de rând, nespecialişti, cei a căror muncă mai ţine încă în picioare şubreda economie românească, au descoperit acelaşi lucru cu mulţi ani înainte, numai că nu s-a repezit mass-media cu plaivazuri, microfoane, reportofoane şi camere de luat „vederea” pentru a „disemina” descoperirea! Au descoperit şi redescoperit românii de rând „epocala descoperire” a „Marelui Guvernator” de fiecare dată când au crescut salariile „aleşilor lor”: „aleşi” care „votează” legi şi nu mai ştiu apoi ce (sau, de ce!) au votat, aleşi care, dacă nu dorm, se scobesc şi se scarpină pe oriunde îi mănâncă. Au crescut salariile lor înainte de fiecare vacanţă sau început de sezon şi au crescut cu procente care n-au avut niciodată vreo legătură cu productivitatea muncii (a muncii celorlalţi, evident!), poate doar cu „productivitatea” inutilei lor şederi în fotolii şi cu nesimţirea lor; şi de fiecare dată când au avut „tupeul” de a cere să fie plătiţi pentru munca lor, românii au aflat că aceasta ar produce inflaţie în ţară şi distrugerea „stabilităţii macroeconomice”, pentru realizarea căreia paraziţii amintiţi ar fi dat în brânci!

Aceiaşi nespecialişti au mai descoperit multe alte lucruri, pe care „Marele Descoperitor” le va redescoperi, desigur, la momentul oportun; unul ar fi, de exemplu, faptul că într-o ţară cu o economie muribundă, ca a noastră, puzderia de bănci cu ofertele lor „seducătoare” şi cu salariile angajaţilor (din nou fără nici o legătură cu productivitatea muncii cuiva!) nu reprezintă altceva decât încă o povară pe umerii lor şi o sursă inepuizabilă de câştiguri pentru o mână de hoţi! („Marele Descoperitor” a avut totuşi o sclipire, la un moment dat, recunoscând ca artificială creşterea valorii monedei naţionale în raport cu cea europeană, deoarece nu avea susţinere economică; se pare însă că nu a venit momentul potrivit pentru „diseminarea revelaţiei” - pe care, de altfel, românii de rând au avut-o demult şi de multe ori până acum!). Să mai amintim şi de licitaţiile măsluite (parafrazând pe Caragiale: „licitează cine vrea, câştigă cine trebuie!”) pentru executarea unor lucrări supraevaluate şi prost realizate, sau de mulţimea de „organizaţii nonprofit”, ai căror „patroni” înghit mai mult decât fondurile alocate scopurilor pentru care au fost înfiinţate?

Descoperind acestea, s-au mai gândit la ceva „micii”, dar mulţii, milioanele de „descoperitori nespecialişti”: dacă n-a existat şi nu există productivitate a muncii şi dacă veniturile oamenilor trebuie să fie determinate de aceasta, cum au ajuns unii români multimilionari, chiar multimiliardari (în euro!) „din munca lor cinstită”, cum susţin toţi? Chiar şi această „muncă cinstită” este o altă „mare descoperire”, de acestă dată a „In-Justiţiei Naţionale”: niciunul din marii înavuţiţi ai naţiei nu a făcut ceva necinstit; cum or fi reuşit oare să muncească de mii, de milioane de ori mai mult şi mai productiv decât ceilalţi 20 de milioane de oameni ai ţării rămâne, probabil, de „descoperit” şi de explicat!

Oare salariul şi averea personală ale Marelui Guvernator al BNR & „BNR”, or avea vreo legătură cu productivitatea muncii cuiva din ţara asta?

Justiţia bananieră

Un vaşnic om politic românesc declara că nici măcar un dictator din ţările bananiere nu-şi trimite dintr-un foc opt miniştri în puşcărie. Incredibil! După optspezece ani de lege a bunului plac, politicienii consideră inadmisibil ca Justiţia să dea semne de funcţionare. Nu sunt naiv, este clar că cele opt dosare expediate de preşedinte fac parte din răfuiala PD-restul lumii care continuă deja de atâta vreme. Dar ele sunt dosare, şi foarte probabil aduc dovezi ale unor fapte penale săvârşite de miniştrii în cauză. Că şi cei din tabăra cealaltă au făcut ilegalităţi, este probabil adevărat, dar asta nu înseamnă decât că avem deocamdată acces doar la jumătate de adevăr, nu că Justiţia ar trebui să-i ierte pe incriminaţi doar pentru că şi în tabăra cealaltă se petrec cam aceleaşi lucruri.

Justiţia trebuie să funcţioneze, pentru că este singura putere în stat care poate garanta funcţionarea corectă a celorlalte! Chiar dacă funcţionând va distruge 80% din clasa politică românească, sau va confisca nişte miliarde de la miliardarii de carton, sau va închide nişte fabrici din care se fură de 18 ani şi care sunt menţinute în funcţiune doar în acest scop. Asta nu va însemna „dezastru naţional”, aşa cum se luptă să ne convingă politicienii înfricoşaţi, ci doar un pic de binemeritată şi mult-aşteptată curăţenie. După care poate va veni o „renaştere”, dacă vom fi în stare să învăţăm din greşelile trecutului şi să ne alegem nişte conducători adevăraţi.

De la capăt?

A început un nou an în politica românească, aşa cum s-a terminat şi cel anterior... Tot certuri şi scandaluri de cel mai autentic prost-gust, tot nepăsare faţă de problemele reale ale cetăţenilor, tot făţărnicie şi incompetenţă la cel mai înalt nivel. Politica românească este o mlaştină – plată, mâzgoasă şi urât mirositoare.

Lucrul pe care însă trebuie să-l întelegem toţi noi ceilalţi este că nu e bine să fim doar spectatori pasivi şi sictiriţi, că aceşti clovni din politică fac circul pe banii noştri, că noi îi hrănim şi îi perpetuăm cu nepăsarea noastră. Nepăsarea publicului este cea mai de preţ victorie pentru aceşti pseudo-politicieni, pentru că le permite să acţioneze nestingherit în interesul propriu şi paguba cetăţenilor.

Peste tot în lumea „civilizată” interesul publicului pentru politică scade, şi asta se vede cel mai bine din procententele de la alegeri – participare tot mai redusă, şi rezultate tot mai apropiate de 50%-50% – rezultatul firesc al unei „trageri la sorţi”, în care nici o parte nu mai este credibilă. Problema este că în acest fel la putere ajung de fapt marile interese financiare, care de cele mai multe ori sunt opuse intereselor „maselor”, oamenilor obişnuiţi.

Neimplicarea nu este o soluţie... Gândiţi-vă doar de ce după al doilea război mondial au fost „reciclaţi” şi menţinuţi în funcţii atâţia nazişti, de ce după revoluţia din 1989 la noi au fost reciclaţi atâţia comunişti, de ce nu se văd cei 15,000 de specialişti, deşi în România există mult mai mulţi... Răspunsul este unul singur – oamenii dispuşi să se implice sunt puţini, şi de multe ori cei care se implică o fac din motive oculte.

Am avut prilejul să constat în ultima vreme că există în România oameni cinstiţi şi competenţi, şi a căror voce începe să fie auzită, în multe domenii. Trebuie să-i sprijinim şi să-i ajutăm să se ridice deasupra mlaştinii politicii româneşti, ca să aibă curajul să se implice...