Două minciuni nesimţite

Astăzi am auzit la radio-tv două minciuni sfruntate, incredibile prin falsitatea evidentă şi deznădăjduitoare prin faptul că nişte milioane de oameni din ţara asta chiar le cred... Ambele nu sunt nici măcar invenţii româneşti, le-au preluat şi iubiţii noştri conducători pentru că le folosesc scopurilor lor obscure.

Prima se referă la criză. Ne-a spus preşedintele că întreaga Europă este victima unei crize a statului social, care s-a dovedit un rateu istoric! FALS! Acum vreo doi ani şi ceva, la începuturile crizei, ziarele (străine!) titrau cu litere de-o şchioapă despre criza capitalismului şi despre necesitatea reformării din temelii a sistemului financiar mondial. Nu este incredibil cum un adevăr este întors şi ni se vinde acum exact opusul?! Da, domnilor, criza este datorată sistemului financiar şi nu statului social! Gîndiţi-vă un pic, logic... Dacă avem un milion de oameni care primesc timp de doi ani ajutoare sociale de 5 miliarde de euro şi doi miliardari care au făcut în conturile personale aceiaşi bani, iar cele 5 miliarde au fost împrumutate de stat, cine spune că vinovaţi pentru datoria ţării sunt cei un milion de şomeri şi nu cei doi miliardari?? Nu statul social este de blamat, ci faptul că se încearcă subjugarea tuturor domeniilor şi aspectelor vieţii Regelui Profit. Iar de la soluţia pentru criza actuală, care ar fi fost reformarea sistemelor financiare, s-a ajuns acum la exact opusul acestei măsuri - întărirea status-quo-ului, tentativa de a aplica şi în Europa modelul american, diminuarea statului până la dimensiuni de marionetă în mâna marilor corporaţii. Se profită pentru a se face transferuri masive, gigantice de fonduri de la stat către buzunare private, se face asta pentru prima dată în istorie pe faţă şi la scală mondială, sub pretextul măsurilor anti-criză...

A doua minciună este aceea că speranţa medie de viaţă va creşte în continuare, ca justificare pentru recenta creştere a vârstei de pensionare. FALS! Speranţa medie de viaţă va începe să scadă în toată lumea, cu atât mai rapid în ţări ca a noastră. Vor începe curând să apară urmările nenumăratelor experimente chimice care au fost făcute asupra populaţiei în ultimele decenii. Copiii care se nasc azi sunt, în medie, mult mai fragili decât cei de acum 50 de ani. Medicina a evoluat între timp, e drept - dar sistemul sanitar decade şi nu peste multă vreme vom ajunge iar ca doar unii să-şi permită să se trateze.

"Repetabilul exod"

„Repetabila povară”, dramă a tuturor fiinţelor umane, din toate timpurile şi de pe toată suprafaţa Pământului, bine ascunsă în cele mai adânci taineţe ale sufletelor ... A scos-o la lumină, cu inegalabil talent, cu geniu, poetul român al sufletului omenesc, Adrian Păunescu.

„Repetabilul exod”, dramă a fiinţelor umane, la scară mai mică: un popor!

Într-o „bună” zi, a venit pe la noi – aşa cum a venit – comunismul, cu promisiunile lui, în lozinci bine ticluite, astfel încât cei mai mulţi oameni să-l accepte, celorlalţi urmând să li se impună: „Egalitatea tuturor”, „Bunăstare şi dreptate pentru toţi”, „Muncă după posibilităţi, repartiţia bunurilor după necesităţi”, ... A început apoi prigoana împotriva celor care nu-l voiau: unii au intrat în puşcării şi în lagăre de muncă forţată, mulţi şi-au pierdut vieţile pe-acolo! Cei mai „norocoşi” au reuşit să scape, dar pribegind prin lume. Un adevărat exod, ce a durat zeci de ani. Unii nu s-au mai întors, au murit printre străini!

Într-o altă „bună” zi, a revenit pe la noi – aşa cum a revenit – capitalismul, cu promisiunile lui, în lozinci bine ticluite, astfel încât oamenii sătui de comunism să-l accepte, celorlalţi urmând să li se impună: „Libertate de exprimare şi de acţiune”, „Principiile economiei de piaţă”, „Globalizare, pentru bunăstarea tuturor”, ... A început apoi prigoana împotriva celor care nu-l voiau, dar pe căi mult mai subtile: jaful programat, distrugerea culturii, învăţământului şi sistemului de sănătate; având în faţă perspectiva ratării vieţii, a anulării oricărei şanse de împlinire a vocaţiei şi aspiraţiilor, tinerii acestei ţări aleg calea pribegiei: un alt adevărat exod, început deja de 20 de ani!

Tinerii sunt cei care au realizat schimbarea din 1989, elanul lor, creativitatea, nesupunerea la dogme şi regimuri ar fi putut însemna progresul, viitorul ţării; cu asemenea speranţe au murit câteva mii dintre ei. Cei mai în vârstă la acea dată, ajunşi acum în amurgul vieţii, îşi văd anulat visul de atunci: copiii lor să trăiască vremuri mai bune; aşa s-a ajuns ca chiar ei să-şi îndemne copiii să plece în bejenie, cât nu-i prea târziu!

Dar, poate că nici n-ar mai fi nevoie odată ce, de curând, s-a întâmplat pe la noi un lucru care nu s-a mai întâmplat niciodată şi nicăieri în lume, până acum: vremelnicul „conducător” al acestei ţări a adresat celor cărora nu le convine traiul de aici, „invitaţia” de a se folosi de unul din „marile drepturi” câştigate în 1989, acela de a pleca acolo unde le convine! Adică, pur şi simplu, invitaţie la exod şi asta pentru că „ţara nu le poate oferi atât cât ar merita”.

Dar de ce oare nu le poate oferi? Nu cumva pentru că a oferit unor „haite” de prădători mai mult decât ar fi meritat vreodată? Nu cumva pentru că şi „capul haitei” actuale, împreună cu toată familia lui, a luat mult mai mult decât va merita vreodată?

Şi-ar mai fi o întrebare: dacă poporul va pleca şi va rămâne aici numai el cu „haita” lui de hoţi, nu înseamnă că această ţară va dispărea? Căci: „Patria este norodul, iar nu tagma jefuitorilor”, a spus Tudor Vladimirescu! Poate chiar asta se doreşte şi se urmăreşte cu obstinaţie?

Nu s-a încheiat actualul exod şi va mai dura, probabil, încă zeci de ani! Vor mai urma?

„Comunismul”, tinerii şi „Capitalismul”

A existat comunism în România? Nu!

Există capitalism în România? Nu!

Prinşi între comunismul care nu a existat şi capitalismul care nu există încă, tinerii români de astăzi îşi dau cu părerea, cu mare vervă, asupra a ceea ce a fost, ce este şi ce va fi! Neascultarea, specifică vârstei, le „interzice” tinerilor înţelegerea unei epoci pe care n-au trăit-o, ca şi pe a celeilalte, care încă nu s-a „stabilit” pe aceste meleaguri! Lipsa comunicării cu cei care i-au crescut, în vremuri grele, îi face pradă uşoară pentru escrocii care au vândut până de curând părinţilor lor „gogoşile” viitorului de aur, comunist, al lumii, iar acum le vând lor „gogoşile” fericirii capitaliste, pe cale a se împlini! Sunt aceiaşi escroci care, după ce zeci de ani au îndrugat poveşti despre dezastrele umanitare capitaliste, povestesc acum despre dezastrele umanitare comuniste!

Nu degeaba se face tot posibilul pentru a submina autoritatea părinţilor, a cadrelor didactice şi a oricui ar putea avea vreo influenţă educativă asupra copiilor şi tinerilor! De unde să afle tinerii de astăzi câţi deţinuţi de drept comun au devenit „eroi”, succesiv, ca luptători „antiimperialişti” şi-apoi „anticomunişti”? Doar n-au să afle chiar de la ei, cei care au considerat că li se cuvine, în virtutea trecutului lor, „să construiască”, de fiecare dată, „o nouă Românie”!

Şi când te gândeşti ce ar fi putut realiza această ţară şi acest popor, dacă ar fi reunit cele două puteri de care vorbeşte Euripide: „Puterea celor tineri stă în forţă, a celor bătrâni în chibzuinţă”; adică, dacă elanului tineresc ce a dus la înlăturarea unui regim dur şi nemilos, i-ar fi urmat ascultarea necesară pentru a răspunde unei întrebări simple şi legitime a bătrânilor: chiar trebuie să acceptăm o viaţă de mizerie a copiilor noştri, pentru că noi am trăit o viaţă de mizerie?

Pentru că, de fapt, asta facem atunci când nu avem nici o reacţie la „lozinci” de felul: „Nu putem consuma mai mult decât producem!”, „Ca şi acasă, pentru a avea ceva mai bun, mai întâi trebuie să facem economii, să reducem nişte cheltuieli!”, „Ca să o ducem mai bine, întâi trebuie să o ducem mai prost!”. Toate acestea şi oricare altele de acest fel, pot fi uşor respinse cu argumente simple, de bun simţ: pentru a nu consuma mai mult decât producem, trebuie să avem bunul simţ să consumăm fiecare membru al familiei mai puţin, nu unul să facă risipă şi să ceară celorlalţi economii; acasă nu restrângem cheltuielile pe termen nelimitat, ne restrângem „pretenţiile”, dacă acestea ne cer sacrificii pentru toată viaţa; ar fi o culme a mărginirii (şi nici n-ar fi sănătos!) să te rezumi la a mânca pesmeţi timp de zece ani, sperând că astfel vei putea mânca numai icre negre în următorii zece ani.

„Nostalgicii comunismului”, aşa cum sunt catalogaţi cei care încă visează la o viaţă mai bună, nu vor de fapt decât un trai decent pentru urmaşii lor, indiferent de orânduire!

"Luceferii"

Mihai Eminescu, „Luceafărul de dimineaţă” al poeziei româneşti: a strălucit pe când România se zbătea să răsară pe cerul Europei şi al lumii, luptând pentru Unire şi apoi pentru Independenţă; plin de speranţă, prevedea „prin secoli a ei înălţare”. A fost prea optimist? Nu de alta, dar după un secol nu s-a „înălţat” prea mult, iar când a intrat în al doilea, deja a început să coboare! Scurtă zi i-a fost dat să trăiască!

Amiaza a fost plină de furtuni, tunete, trăznete, cu înnorări şi scurte-nseninări!

A apărut apoi Adrian Păunescu, „Luceafărul de seară”; o scurtă licărire, atât cât poate să însemne viaţa unui om în viaţa omenirii! S-a stins deja, iar România aşteaptă cu teamă noaptea! ... Noaptea culturală, cu bezna ei şi „somnul raţiunii”, care deja „naşte monştri”!

Eminescu a trăit să vadă românii îngenunchind la mormântul lui Ştefan cel Mare; Păunescu a trăit să-l vadă pe „Ştefan cel Mare şi Sfânt” ajuns erou de scenete comice, să vadă întreaga istorie a neamului batjocorită şi-apoi trimisă în uitare!

Eminescu, poet al naturii şi al iubirii; Păunescu, poet al sufletului omenesc!

Au participat amândoi la viaţa politică, dar nu de partea haitelor de hoţi ce-au prăduit această ţară; n-au intrat în „tagma jefuitorilor” şi „greşeala” asta i-a costat: oameni care n-au creat nimic în viaţa lor, autointitulaţi sau numiţi de găştile politice ale vremilor „critici” le-au minimizat talentele, geniul, creaţiile; nu le-au putut însă anula, timpul şi conştiinţa neamului le-au dovedit şi le vor dovedi perenitatea. Şi dacă asemenea „critici literari” şi-au permis să spună că aceste genii „nu au fost poeţi, ci versificatori” şi că ei „nu sunt mari pentru cultură, ci numai pentru populaţie”, înseamnă că sunt atât de limitaţi încât nu pot înţelege că nu minoritatea lor hotărăşte valoarea, ci tocmai poporul! Sau, poate îi doare faptul că ei nu vor fi niciodată „mari” pentru cultura acestui popor?

Eminescu a luptat pentru a ridica România pe cerul lumii, Păunescu pentru a opri căderea ei dincolo de orizont! Nu a reuşit niciunul: stele mărunte grupate în „roiuri” (căci altfel n-ar fi putut acoperi, cu slabele lor licăriri, luceferii!) i-au învins! Vremelnic însă, căci „roiurile” de conjunctură nu rezistă, în timp ce Luceferii vor lumina întotdeauna conştiinţa neamului!

Cât neamul va mai supravieţui! (?)

1 Decembrie

La mulţi ani!
şi...
Deşteaptă-te, române!

Săptămâna trecută

Aş fi vrut să scriu câte ceva despre deznodământul previzibil al poveştii cu moţiunea de cenzură, dar era atât de previzibil încât nu avea rost...

Ce m-a întristat mai mult a fost eşecul lamentabil al sindicatelor în încercarea lor de a scoate oamenii din starea de resemnare cronică în care se complac. Este adevărat că sindicatele şi-au pierdut de mult timp credibilitatea, în veşnice înţelegeri subterane cu diferite părţi ale lumii politice, dar este la fel de adevărat că ţara este într-o situaţie extrem de gravă, pe un drum spre o prăpastie şi doar o mişcare socială de amploare ar mai putea schimba direcţia.

Am mai avut o dată dovada lipsei de solidaritate care este cauza sau catalizatorul multor rele din România...

Nimicuri zilnice...

Înainte de a aștepta ceva de la ceilalți, înaintea reformei învățământului, sănătății și a alor domenii a căror prioritare este îndoielnică, poate ar trebui să așteptăm un pic mai mult de la noi....
Una din problemele cu care mă confrunt zilnic (ca utilizator frecvent al transportului în comun) este cea a statului pe scaun.

Se dă o gravidă cu burta extrem de mare (adică lipsește pretextul nu se vede sarcina) sau un copil mic însoțit de cineva.
Se dă o mulțime de oameni ce stau pe scaun: elevi (obosiți venind de la școala sau plecând spre școala unde vor petrece 6-7 ore alergând în sala de sport sau stând în picioare la tablă), tineri (probabil vânzători la diverse raioane lipsite de scaune), bărbați (mult prea obosiți de puterea vârstei lor), femei (mult prea preocupate de ziarul gratis luat din stația de metrou).
Se cere: cine se ridica de pe scaun să-și ofere locul?

Stimulente

Am auzit în ultimele zile de sute de ori cuvântul ăsta, sunt sictirit la maxim de toată discuţia sterilă în jurul lui... Stimulentele date angajaţilor sistemului fiscal erau de fapt salariul, reprezentau 60-70% din venituri pe care le duceau astfel la un nivel decent. Se discută ore în şir despre criterii de competenţă, performanţă etc. când adevărul este foarte simplu: trebuie ca salariul să fie unul care să permită un trai decent, apoi se pot aplica nişte criterii de performanţă pentru acordarea de stimulente şi nişte criterii pentru penalizări.

Dar mi se pare extraordinară stupiditatea reprezentanţilor sistemului de administraţie fiscală, afişată în ultimele zile în discuţiile televizate... Incredibil, aceşti oameni care habar n-au nici măcar aritmetică învârt banii ţării!!!

Funeriu & co

Astăzi dimineaţa am dat curs imboldului de a merge la... - cred că termenul "pichetare" i s-ar potrivi cel mai bine - la pichetarea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (chiar aşa se cheamă acum!). Exasperat de pasivitatea profesorilor, de faptul că un coleg de breaslă moare fără ca măcar să aibă satisfacţia că a avut totul un rost, de bătaia de joc a ministrului şi a restului tribului care conduce ţara...

M-am săturat să se tot spună că vrem competenţe nu informaţii (pentru unele meserii, informaţiile astea sunt de fapt competenţele!), că elevii sunt prea stresaţi de ceea ce încercăm să-i învăţăm şi că ar trebui să mai rărim materia prin programe, că educaţia trebuie să se adapteze capitalismului sălbatic în care avem ghinionul să trăim, sau că modelul de urmat este viziunea corporatistă a universităţilor.

Am ajuns la 8:30 dimineaţa în faţa ministerului, găsind acolo 7 profesori, vreo 30 de jandarmi şi 6-7 oameni de la Realitatea şi Antena 3. Pe la 9 şi ceva a venit la lucru onorata Oana Badea, secretară de stat. A dialogat cu noi şi ne-a spus că ar fi vrut chiar ca aseară să trimită pe cineva cu ceai cald la protestatari, dar s-a temut că gestul ar fi putut fi interpretat greşit. Înduioşător, nu? Partea ciudată e că profesorii au părut că muşcă momeala şi au primit invitaţia la discuţii (mai târziu).

Eu nu înteleg, chiar mai crede cineva că în România de azi politicienii care ne conduc pot fi convinşi de greselile pe care le fac prin simple discuţii? Îşi închipuie cineva că după ce au proiectat bugetul pe 2011 cu salariile micşorate cu 25% ei ar renunţa acum brusc la asta pentru că o mână de oameni sunt la porţile ministerului? Să fim serioşi...

Pe la 10, numărul de profesori crescuse pe la 25-30. Numărul de jandarmi pe la 50-60 (cu 2+1 camioane s-au postat la câte 100m de Minister pe strada General Berthelot), iar numărul de televiziuni la 4-5. A venit şi cineva cu o mică trompetă cu care a sunat de 3-4 ori. Folosind asta ca pretext, vreo 10 jandarmi echipaţi au venit la grupul nostru şi ne-au zis să mergem pe trotuarul opus, pentru că nu pot lucra cei din minister, că tulburăm liniştea publică. Eu şi alţii le-am zis că n-avem nimic de facut zgomot şi suntem pe un trotuar domeniu public, aşa că n-au decât să confişte trompeta cui o are. N-au fost încântaţi de împotrivire, dar nu au ştiut ce să răspundă aşa că au zis că n-avem voie să manifestăm în grup fără autorizaţie. Le-am răspuns că nu e o manifestaţie, ci o comemorare. Comemorarea învăţământului românesc. Conform legii, pentru comemorări nu trebuie autorizaţie. N-au mai avut ce zice şi s-au retras bombănind.

Ulterior un lider sindical a venit cu aprobări de la Primărie pe 2 săptămâni pentru a sta acolo între orele 9 si 22.

Pe la 11 şi ceva erau vreo 70 de profesori adunaţi, iar jandarmii au simţit nevoia să instaleze gardurile de protecţie...

Am plecat atunci, dezamăgit de lipsa de reacţie a celorlalţi zeci de mii de profesori din Bucureşti şi de faptul că România redevine un stat totalitar şi poliţienesc, în care drepturile sunt doar de formă...

Siderat

Teatrul absurdului continuă pe meleagurile mioritice. După ce i-au prostit pe oameni cu tot felul de sporuri şi bonusuri în loc să le dea salarii, acum politicienii spun că sporurile nu se pot da în lipsa performanţei, aşa că angajaţii de la Finanţe au rămas cu salarii în mod ILEGAL mai mici decât salariul minim pe economie...

Unde sunt profesorii, de ce nu se solidarizează cu învăţătoarea care va muri probabil sau va intra în comă în câteva zile, fiind în greva foamei contra umilinţelor la care sunt toţi supuşi de conducătorii prea-iubiţi?

În ce ţară trăim????

PS: Iată un clip interesant, de la Caţavencu.