Revoluţia din Decembrie 1989

Tăcerea din ultimele săptămâni n-a fost întâmplătoare. A trecut turul II de la alegerile prezidenţiale, cu un rezultat dezamăgitor. Dacă în 2004 votanţii lui Băsescu aveau scuza de a vota "schimbarea", acum nu mai au niciuna. Dacă după 5 ani în care acesta nu a făcut altceva decât circ, este acum crezut când îşi asumă orice fapt pozitiv întâmplat în ţară şi este votat pentru un nou mandat, înseamnă că în mintea acestui popor se întâmplă chestii dubioase. Este trist că 5 milioane de români au votat acest personaj pentru un al doilea mandat de preşedinte. Nu spun că alternativa ar fi fost, din punct de vedere politic, mult mai bună - dar era măcar o minimă şansă să fie ceva constructiv, exista şansa ca alianţa PSD-PNL să ţină şi să treacă ţara de criză. După 20 de ani, se pare că românii n-au învăţat nimic. În urmă cu două decenii, am ratat şansa de a alege nişte oameni care veniseră din străinătate cu o experienţă pe care noi n-o aveam, pentru a-i alege pe cei "care mâncaseră salam cu soia", vechi comunişti deghizaţi în capitalişti... Acum, am făcut aceeaşi gafă, la o scară mult mai mică, ce-i drept (între cei doi "candidaţi" de acum nu-s diferenţe chiar aşa mari).

Zilele acestea se împlinesc două decenii de la Revoluţia din 1989. Unii susţin că a fost o lovitură de stat - ceea ce poate fi parţial adevărat - dacă nu ar fi fost şi o lovitură de stat, probabil revoluţia ar fi fost o revoltă care nu ar fi reuşit răsturnarea regimului. Ceea ce este sigur este că au ieşit în stradă sute de mii, poate milioane de români de bună-credinţă, care au sperat într-un viitor mai bun şi, dintre ei, unii au plătit chiar cu viaţa această speranţă... Pentru aceştia, suntem datori după părerea mea să scriem "Revoluţie" cu R mare.

Din păcate, la douăzeci de ani, nu ştim cine au fost teroriştii, nu avem nici un vinovat pentru crimele de atunci. Ştim cu toţii că executarea rapidă a cuplului Ceauşescu a fost făcută pentru evitarea "complicaţiilor" şi dezvăluirilor incomode despre "noua putere", ştim asta de mulţi ani şi totuşi continuăm să votăm aceiaşi oamneni...

N-am mai avut tragerea de inimă să continui "bilanţul" de 20 de ani de la Revoluţie pe care îl începusem. Ştim cu toţii că s-au întâmplat mult mai puţine lucruri pozitive decât speram în 1989, că România putea fi acum infinit mai sus decât este, că au fost ratate valuri succesive de ocazii... Ce-ar mai fi de spus? Că, poate, vom afla peste alte destule decenii adevărul despre Revoluţie - tot din străinătate, pentru că mai mult ca sigur dovezile din România au fost demult distruse. Nu va fi nici o surpriză, pentru mulţi - iar pentru ceilalţi, va fi oricum prea târziu.

Eu mai sper totuşi ca sacrificiul celor peste 1000 de oameni morţi în decembrie 1989 să nu fi fost în zadar. Sper, deşi chiar moartea acestor oameni dovedeşte că speranţele mor mai greu decât noi, oamenii...

1 Decembrie

La mulţi ani!

Şi inspiraţie la vot săptămâna viitoare, dragi confraţi!

Note

Cum a trecut primul tur al alegerilor din această toamnă, cu un rezultat pevizibil, a inceput circul în vederea turului 2... M-a uimit participarea destul de mare la vot în primul tur, în condiţiile în care nu mi s-a părut că vreunul din candidaţi ar fi avut o prestaţie entuziasmantă. Am văzut totuşi, chiar şi pe stradă, oameni discutând aprins despre politică, chestie care nu mi s-a mai întâmplat de mult.

Caseta video scoasă de la naftalină (cu destulă abilitate dealtfel) acum câteva zile pentru discreditarea marinarului nu îi va afecta pe mulţi dintre alegătorii săi fideli, dar se mizează pe faptul că va mai convinge câţiva votanţi PNL să meargă la vot pentru a vota împotriva lui.

În rest, toate-s vechi şi nouă toate.

Alegeri, opţiuni

Mâine avem iar circul alegerilor. Apogeu al circului din campania electorală, care ne-a făcut să simţim foarte pregnant că ultimele două decenii au trecut cam degeaba. Nu au fost discuţii pe teme serioase, nu au fost prezentate strategii adecvate pentru situaţia economico-financiară dezastruoasă a ţării (situaţie despre care se va vorbi mai clar abia după alegeri). Au fost atacuri la persoană şi certuri de tarabă.

Ca opţiuni, teoretice, vom avea peste 10! Opţiuni realiste, doar 3, niciuna convingătoare. Vom vota poate, iar, contra. Din curiozitate mai mult decât din speranţă, mi-ar plăcea să iasă Antonescu (foarte improbabil, dealtfel). Vom vedea astfel dacă politica românească va adăuga la lunga listă de idealuri terfelite şi aruncate în derizoriu, bunul simţ proclamat în lozincile electorale.

În rest, să votaţi cum trebuie! (dacă vă daţi seama cum trebuie, eu încă nu m-am prins)

Irealitatea cotidiană

Ce ziceţi, se votează moţiunea? Sau o anulează Curtea Constituţională? Impresia unei piese de teatru extrem de proaste, a unui vis urât din care nu ne mai trezim, continuă. N-am mai scris de o săptămână şi ceva, prea ocupat cu birocraţia românească „de tradiţie”, încercând să mişc mecanisme de mult înţepenite, pentru a mai urmări „viaţa politică”, plictisitoare oricum prin repetiţia la infinit a aceloraşi motive şi personaje.

Aş vrea să spun că lucrurile merg bine, dar nu merg nici măcar înspre bine. Totul este un fel de plutire în derivă, singurul lucru care merge cu adevărat, eficient, în România fiind furtul. Corupţia, delapidarea, şmenurile mai mici, mai mari sau enorme, funcţionează de minune şi pe timp de criză. Atât de bine că au început să nu mai rămână bani pentru salarii, pensii etc.

Totuşi, ce e de făcut?

Uite guvernul, nu-i guvernul!

Marii specialişti ai PD minus L erau prea specialişti ca să mai aibă loc de alţii, aşa că au făcut astfel încât PSD-ul să iasă de la guvernare. Acum miniştrii PDL vor ocupa câte 2 ministere! Ca prin minune au apărut imediat bani, astfel încât micul Boc să facă, precum Ceauşescu în ultimul discurs, promisiuni peste promisiuni. Din păcate, doar promisiuni, spre deosebire de ’89 bani ioc...

Clovnii AFARĂ!

Încă un număr de circ, cu demiterea ministrului de interne. Nu ştiu care a fost motivaţia premierului, cu siguranţă una puerilă şi stupidă, cert este că nu e deloc momentul de hărţuieli. Politicienilor noştri li se potriveşte foarte bine zicala cu babele care se piaptănă... O lălăim cu măsurile anti-criză de un an, nu s-a făcut nimic în acest sens (şi n-o zicem doar noi ci şi instituţii internaţionale), iar ăştia stau şi se bălăcăresc ca la uşa cortului.

Ne-am săturat de circ, clovnilor! Afară cu voi!

Răspundere

De curând, iresponsabilul şi incapabilul guvern Boc şi-a... asumat răspunderea pentru nişte legi care ar fi trebuit să fie importante. Legea Educaţiei şi legea salarizării unice ar fi trebuit să fie legi scrise temeinic, cu responsabilitate, cu consultarea tuturor părţilor implicate, ele urmând a se aplica şi a avea efecte pe termen lung. În schimb, au fost scrise „pe genunchi”, sub presiunea unui termen de finalizare absurd fixat de ştim noi cine. S-au făcut în ultimele zile o grămadă de ilegalităţi, cum ar fi modificarea structurii examenelor din învăţământ după data de 1 septembrie, sau „îmbunătăţirile” aduse legilor de Boc&co după ce ele fuseseră depuse la Parlament pentru asumarea răspunderii.

Apoi, când în mod previzibil a picat moţiunea de cenzură, big chief a venit cu o propunere bombă: micşorarea Parlamentului, vorba lui Năstase – după chipul şi asemănarea prim-ministrului. Oamenii săraci cu duhul au sărit de bucurie pentru anunţata măsură populistă, cei mai cu capul pe umeri şi-au dat însă seama că e doar încă o spoială pentru a mai atrage câteva voturi la alegeri. Discursul „politic” se transformă pe zi ce trece în bălăcăreală de prost-gust, fiecare vrea să se ridice un pic mai sus în mocirlă pe cadavrele opozanţilor, pentru a mai câştiga nişte... alegeri...

Până când, stimabililor????

Bilanţ 20: Economia (2)

Industria a fost şi nu prea mai e, nici ea. În 1989 România ajunsese la o relativă independenţă economică, spre deosebire de alte state din zonă. Industria putea asigura aproape tot necesarul intern şi se exporta mult. Cine poate susţine, cu onestitate, că România a putut pierde brusc dupa ’89 toate pieţele externe? N-or fi fost utilajele din fabricile noastre ultimul răgnet (deşi în anumite părţi, chiar au fost!), dar puteam continua să oferim partenerilor dinainte aceleaşi produse la preţuri mici... Nu mă refer neapărat la mâncare, era un comerţ cu tot felul de piese şi subansamble care numai voit a fost lăsat baltă. Nu din „lipsă de competitivitate”. Uzine mari au fost rapid aduse pe butuci, pentru a fi apoi privatizate pe nimic, vândute ori unor oportunişti de tranziţie care le-au vândut la fier vechi, ori unor companii internaţionale care le-au închis pentru înlăturarea concurenţei. Pentru că au fost domenii, ca siderurgia, în care România era un concurent de temut pentru cele mai mari firme din vest. Marile privatizări au fost aşadar „tunuri”, care au distrus bună parte din industria construită cu sacrificii în perioada comunistă.

Flota comercială a României, importantă în domeniu pe plan internaţional, a dispărut şi ea subit după 1989. Cu implicarea multor mai-mari ai zilei, inclusiv a actualului preşedinte al ţării (chiar dacă justiţia încă n-a reuşit să stabilească daca implicarea lui a ţinut de domeniul penalului). Un jaf de proporţii, prin care navele împreună cu marinarii aferenţi au ajuns acum în proprietatea a tot felul de companii din toate colţurile lumii. Cum de pentru noi n-au mai fost bune acele nave, dar ele continuă şi azi să producă pentru alţii??

Bilanţ 20: Economia (1)

Economia - vorba mereu actualului Caragiale, este „sublimă dar lipsă cu desăvârşire”. În agricultură, producţia a scăzut enorm. Între cauzele cele mai importante au fost distrugerea sistemului de irigaţii (acum mai avem irigată doar o treime din suprafaţa care era irigată în 1989), a CAP-urilor cu utilajele existente şi a fermelor de animale. Fărâmiţarea actuală a terenurilor şi lipsa „tradiţională” de solidaritate a dus la imposibilitatea practicării unei agriculturi moderne în majoritatea cazurilor – oamenii au terenuri mici şi nu-şi pot permite să cumpere utilaje sau să facă sisteme de irigaţii, iar două decenii nu au fost de ajuns pentru a înţelege asta şi a se uni în asociaţii. Sistemele de irigaţii şi utilajele rămase din perioada comunistă au luat în mare parte drumul fierului vechi. Ar fi tardiv să mai căutăm vinovaţii, ar fi prea mulţi şi prea mici. Iar cei mari, care au permis asta, sunt şi acum mari. Falimentarea şi distrugerea fermelor de animale ar fi însă mai uşor de investigat, şi sunt hoţi la nivel înalt care ar putea fi descoperiţi. Oricum, deocamdata rămânem în zona posibilului – realitatea este că nu prea mai avem nici măcar agricultură.

Turismul este cam aşa cum era acum două decenii. Hoteluri noi nu prea s-au construit, s-au renovat doar o parte din cele existente. Sunt vile şi pensiuni destul de multe faţă de perioada comunistă, dar încă destul de nesemnificative per ansamblu. Preţurile au devenit necompetitive pe piaţa externă, mai ales având în vedere calitatea scăzută a serviciilor – se pare că nici lucrătorii din domeniu n-au scăpat încă de metehnele comunismului, când oamenii mergeau din lipsă de alternative... Turiştii străini lipsesc aproape cu desăvârşire, şi datorită infrastructurii necorespunzătoare.

Bilanţ 20: Ştiinţa şi cercetarea

Dacă tot am vorbit despre cultură şi educaţie, ar trebui să vorbim şi despre ştiinţă. În comunism, existau destul de multe centre de cercetare prin toată ţara. Deşi salariile erau ca peste tot, din cauza calităţii mari a educaţiei şi piedicilor puse emigrării existau mulţi oameni de valoare în cercetarea românească. Din păcate, lipsa accesului la cele mai recente informaţii din domeniile lor, greutatea accesului la conferinţe şi colocvii în vest, precum şi politica greşită care punea accentul pe reeditarea unor rezultate obţinute în străinătate au făcut ca, pe plan mondial, cercetarea românească să aibă puţine rezultate notabile.

Cercetători care erau scoşi la datul zăpezii iarna, sau trebuiau să care cu spinarea utilajele, care trebuiau să dea mici „atenţii” din propriul buzunar tehnicienilor pentru a realiza un aparat, care primeau ca sarcină de serviciu demontarea şi copierea unui aparat din import, erau foarte puţin motivaţi şi doar cei într-adevăr pasionaţi făceau ceva semnificativ. Munca intelectuală era în general văzută de comunişti ca un fel de „pseudomuncă”, ca o cale găsită de şmecheri pentru a evita „sudoarea frunţii”. Oamenii de ştiinţă nu erau apreciaţi decât dacă ajungeau destul de sus încât să dea în mod direct un avantaj în imaginea externă a ţării.

După două decenii de la Revoluţie, nu avem evoluţii notabile nici în domeniul ştiinţei şi cercetării. Munca intelectuală este în continuare Cenuşăreasa, iar cercetărori sunt de câteva ori mai puţini decât în ’89, majoritatea preferând alte domenii sau emigrarea spre ţări unde aveau perspective profesionale. După ani şi ani de decimare, din 2005 fondurile alocate cercetării au început să crească de la sub 0.1% din PIB, sub presiunea Uniunii Europene cu care România a semnat un acord conform căruia în 2011 va aloca 1% din PIB. Fondurile începuseră să devină îndestulătoare pentru numărul mic de cercetători rămaşi în ţară în 2007-2008, o parte din laboratoarele care au supravieţuit şi-au putut achiziţiona echipamente competitive şi pentru prima dată după Revoluţie au început să apară cazuri de întoarcere în ţară a cercetătorilor. Pentru puţinii cercetători români, pentru prima dată părea a se vedea lumina de la capătul tunelului. A venit însă criza şi conducătorii au revenit la vechile obiceiuri, la tăieri masive de fonduri tocmai de unde n-ar fi fost cazul. Poate fi lovitura de graţie pentru cercetarea românească, care n-a dus-o niciodată bine dar acum chiar pare pe moarte. Suntem pregătiţi să intrăm în „societatea cunoaşterii”, „secolul informaţiei” etc fără cercetare ştiinţifică. Adică, să rămânem în lumea a treia.

Bilanţ 20: Societatea (3)

Modelele pentru tineretul din ziua de azi sunt îmbogăţiţii peste noapte, miliardarii de carton care au făcut averi enorme prin mijloace dubioase în timp foarte scurt. Ei au „pîinea şi cuţitul” în ţara noastră, reprezintă modelele cele mai accesibile de succes. Nu-i nevoie de muncă, efort, învăţătură – ajunge să „te descurci”. Evident, sunt foarte puţini tineri care au şanse de a ajunge ei înşişi miliardari de carton, locurile sunt deja ocupate, dar sunt foarte mulţi aspiranţi care se vor scufunda în mica criminalitate de cartier, tot mai generală şi generalizată.

Mi-am propus să scriu despre societatea civilă din România, dar multe nu prea ar fi de spus... Fenomenul continuă să fie, la două decenii de la revoluţie, unul izolat. Puţini oameni au iniţiativă civică şi puţini sunt cei care îi urmează şi îi sprijină. Din perioada haosului post-decembrist, am rămas mulţi dintre noi foarte suspicioşi – dacă vreun concetăţean are vreo iniţiativă, avem reflexul de a ne gândi imediat „oare ce câştigă din asta?”... Societatea civilă este însă o necesitate, fiind în momentul de faţă singura şansă de a influenţa cu sorţi de izbândă clasa politică. Numai asocieri mari de oameni bazate pe interese comune pot forţa factorii de decizie să-şi facă treaba pentru care au fost aleşi/numiţi.

Ca societate, aşadar, nu am progresat din ’89 încoace. Avem o societate bolnavă, am mers doar de la dezinformare la prost-informare (bombardament de informaţii contradictorii sau derizorii), continuă să ne lipsească solidaritatea, avem mai puţin respect pentru adevăratele valori şi pentru reguli (inclusiv pentru cele de convieţuire de zi cu zi).

Bilanţ 20: Societatea (2)

Distrugerea educaţiei în timpul trecut de la Revoluţie este poate pierderea care va fi cel mai greu (dacă nu imposibil) de reparat. Instabilitatea şi-a spus şi aici cuvântul, zeci de miniştri au vrut fiecare să-şi lege numele de cîte-o reformă grandioasă, au făcut schimbări peste schimbări, practic la întâmplare. Ineficienţa actuală a învăţământului românesc, faptul că scoatem generaţii întregi de absolvenţi de liceu care nu ştiu să scrie şi să vorbească bine româneşte, este datorată în primul rând societăţii în ansamblu şi nu profesorilor (în mare parte încă aceiaşi din vremea în care învăţământul românesc era printre primele în lume). Învăţământul a funcţionat bine în vremea comunismului, şi este muribund acum. Mai ales pentru că lumea nu mai este interesată de învăţământ, de ştiinţă, de cultură în general. Din punct de vedere intelectual, societatea românească este în regres. Acum încep să intre în învăţământ noile generaţii de profesori, dintre cei care au trecut prin şcoală ca prin apă, pentru că doar cei care nu pot găsi altceva de lucru vin la salariile din învăţământ. Ce-i vor învăţa ei pe elevi, cum vor fi elevii lor?...

Românii trebuie să înţeleagă necesitatea educaţiei. Şi a legilor. În ’89 a fost un fel de rupere a istoriei, de unde înainte mulţi erau terorizaţi de legile aplicate cu duritate (duritate care depăşea uneori chiar limitele legilor), după aceea multora „democraţie” le-a sunat în cap ca un fel de „fără legi”. Mulţi s-au pus pe furat, unii la scară mai mică la locul de muncă, alţii la nivel naţional în conducerea ţării. Şi legile, atâtea câte mai erau, nu prea s-au aplicat în primii ani de „democraţie”. Totuşi, legile sunt o necesitate pentru orice comunitate de oameni, toţi trebuie să înţelegem acest lucru şi să dăm legilor importanţa cuvenită. Ele trebuie să fie corecte şi date de către şi în interesul poporului (în asta constă democraţia), dar o dată votate trebuie aplicate cu stricteţe, pentru toată lumea. Ori la noi, cei fărădelege au ajuns modele pentru tineri.

Două chestii. Importante.

În ultimele zile, se face mare tărăboi pe asumarea răspunderii Guvernului în privinţa câtorva legi, între care legea unică a salarizării bugetarilor şi codul educaţiei. Dacă legea salarizării poate fi urgentă pentru a mai scădea salariile şi implicit a scădea presiunea asupra bugetului secătuit, nu este evident de ce atâta grabă în trecerea fără discuţii a legilor privind educaţia. La nivelul de subsol la care au ajuns politicienii români, n-ar fi de mirare ca graba să fie provocată de vreun fiu care ar trebui să dea bacalaureatul în 2010. Serios vorbind, această insistenţă stupidă în a promova o lege care oricum ar fi ilegal să mai fie aplicată din anul şcolar 2009-2010 (ar fi trebuit să intre în vigoare înante de 1 septembrie pentru aceasta) este suspectă. Este trist că o lege atât de importantă a ajuns mingea de ping-pong în meciul Băsescu-restul lumii, un motiv de abureală electorală...

A doua problemă importantă este cea a „Ţinutului Secuiesc”, care pare trecută cu vederea de clasa politică, mai interesată de perdelele doamnei Udrea sau de ciorovăiala continuă între PD-L şi PSD. După ce, la începutul anului trecut, a fost aprobată în mod ilegal înfiinţarea Partidului Civic Maghiar (această ilegalitate e una obiectivă, formaţiunea având scopuri declarate anticonstituţionale), azi a fost în secuime o mare adunare a aleşilor locali în care s-a decis steagul şi imnul regiunii, şi a fost votată o petiţie către Parlament pentru autonomie. Liderii PCM au declarat mai demult că evenimentele din Kosovo sunt un precedent pentru ei, deci intenţiile sunt clare. De când au pierdut vaca de muls a guvernării şi au văzut că discursul secesionist are priză la public, şi cei de la UDMR au început să tindă spre discursul PCM. În zonă, trecând peste exagerările din ambele tabere, sunt probleme etnice – mai bine zis au început să apară, rod al continuelor instigări din ultimul deceniu. Evident ar fi fost un fapt reprobabil şi exagerat ca, la aflarea veştii, Băsescu să trimită armata în zonă (pentru că pe poliţia locală oricum nu se poate conta în asemenea cazuri). Motive legale ar fi avut, pentru că reprezentanţi ai PCM au încălcat în mod repetat legile ţării, aducând atingere chiar siguranţei naţionale. Dar ar fi fost bine ca politicienii noştri să iasă în mass-media şi să declare concis şi fără echivoc că Statul român nu va tolera nici un fel de atingere asupra integrităţii sale teritoriale, şi că se vor lua măsurile legale împotriva celor care instigă în acest sens. În loc de asta, nimic... Domnul Preşedinte o fi ocupat.

Bilanţ 20: Societatea (1)

Ne-am bucurat (aproape) cu toţii în ’89 de căderea comunismului, de venirea democraţiei... Totuşi, mulţi dintre noi nu apucaserăm democraţia dinaintea instaurării comunismului, aşa că nu am avut vreun termen de comparaţie. Ceea ce comuniştii care au rămas la conducerea ţării ne-au vândut drept „democraţie” a fost mai întâi un haos în care domnea legea junglei, tinzând apoi, în timp, spre capitalismul sălbatic de azi.

Am continuat să fim individualişti, să nu avem pic de solidaritate cu semenii noştri. Astăzi, la două decenii de la revoluţie, parcă ar fi cam exagerat să dăm vina pe „greaua moştenire”. Am fost obligaţi să fim reticenţi şi speriaţi de securitate în vremea comunismului, e drept, dar în 20 de ani mentalităţile puteau să evolueze, măcar la generaţia tânără. Obsesia „caprei vecinului” continuă să caracterizeze filozofia de viaţă a majorităţii românilor, preferăm să fim toţi jos în loc să încercăm să ne ajutăm reciproc să urcăm. Încep să cred că lipsa asta de solidaritate îşi are rădăcinile mult mai adânc înfipte în istorie, nefiind doar o reminiscenţă din Epoca de Aur. Instabilitatea care a caracterizat de secole zona Balcanilor a dus la o lipsă de viziune, la un drum istoric „la întâmplare” al naţiei noastre. Puţini au fost cei interesaţi de a construi ceva care să dureze, în general planurile se făceau pe termen scurt.

În concluzie, după tot acest timp trecut de la Revoluţie, suntem tot la început de drum. Avem de învăţat solidaritatea, pentru că singuri nu avem nici o putere în faţa clasei conducătoare.

Şomaj scăzut?

Se tot laudă iubiţii noştri conducători că România are cel mai mic şomaj din Europa, vreo 6-7%, şi că şi dacă până la sfârşitul anului vom ajunge la 10% (previziunea lor) tot vom sta bine. Rata şomajului fiind un indicator al stării de sănătate a economiei, ar rezulta că economia românească merge bine. Discutam ieri cu un coleg despre acest lucru, şi acesta a venit cu o idee foarte interesantă:

Ceea ce se fac că uită tovarăşii este faptul că sunt între 1 şi 2 milioane de români plecaţi la muncă prin Europa, cu familiile rămase în ţară! Aceştia au plecat tocmai pentru că nu aveau de lucru în România, deci ar trebui în mod normal contorizaţi ca şomeri. Am ajunge astfel la o rată a şomajului dezastruoasă, de 40-50%, care ar arăta care e de fapt starea jalnica a economiei româneşti...

După 20 de ani

Anul acesta se împlinesc două decenii de la Revoluţia din decembrie 1989. Două decenii după care, potrivit „profeţiilor” lui Silviu Brucan, ar fi trebuit ca tranziţia spre capitalism să se termine. Vedem însă cu toţii că nu este aşa, că puţine lucruri au evoluat în România în afară de datoria externă care a urcat pe cele mai înalte culmi.

Voi începe un fel de serial, un bilanţ la 20 de ani de la Revoluţie. În mai multe articole publicate până pe 22 decembrie 2009 mă voi referi la diferite aspecte ale societăţii şi vieţii de zi cu zi a românilor, pentru a vedea de la ce am pornit, ce am făcut şi la ce am ajuns, după aceşti mulţi ani de... derivă(?!).

Concluziile, aşa cum orice om cu capul pe umeri poate anticipa, nu ar putea fi pozitive. Dar consider că, mai mult decât punctul final al concluziilor, este important drumul înţelegii, este necesar un bilanţ şi o privire clară, de ansamblu, asupra ultimilor 20 de ani din vieţile noastre.

Este trist că nu ştim nici măcar acum ce s-a întâmplat în acele zile din decembrie 1989 şi că de fapt nu cunoaştem mecanismele din spatele întâmplărilor din primul an după căderea lui Ceauşescu. Adevărul nu a fost încă aflat şi probabil nici nu va mai fi aflat în timpul vieţilor noastre, singura explicaţie plauzibilă fiind că responsabilii au păstrat puterea şi au fost interesaţi să nu se afle... Problema cea mai mare este însă viitorul. Trebuie să înţelegem foarte bine unde suntem şi cum am ajuns aici pentru a putea spera într-un viitor mai bun. Trecutul îl putem afla sau nu, dar suntem responsabili pentru viitor în faţa copiilor noştri. Viitorul nostru a fost deja amanetat de actuala (implicit şi fosta) clasă politică, fără mari şanse de scăpare, şi contrar declaraţiilor din anii ’90 ne dăm bine seama că am fost încă o generaţie de sacrificiu. Dar putem şi suntem datori să împiedicăm să se întâmple acelaşi lucru şi cu generaţiile următoare.

Scapă cine poate

Astăzi politica de stat a devenit, oficial, „scapă cine poate”. Guvernul Boc, probabil cel mai incompetent guvern post-decembrist pe care am avut ghinionul să-l avem, a mai tăiat din bugetele majorităţii ministerelor, urmând ca acestea să se descurce cum pot pentru scăderea cheltuielilor (salariale, fondurile destinate furtului ministeriabililor neputând fi atinse). Deci vor urma concedieri, scăderi de salarii, concedii fără plată.

Praful în ochi cu cei 2% creşterea pensiilor este de cel mai strigător la cer prost-gust, pensionarii urmând să fie din nou păcăliţi cu câţiva lei în plus să se prezinte în noiembrie la vot. La un vot la care chiar nu avem dintre cine alege.

După ce Boc şi Şeful se băteau cu pumnul în piept acum câteva luni că banii din megaîmprumutul de la FMI şi Banca Mondială vor merge numai la BNR, acum o săptămână-două au ajuns să se milogească de aceste instituţii să-i lase să aloce 1 miliard de euro din tranşa din septembrie pentru cârpirea bugetului, pentru ca oamenii să nu iasă în stradă înaintea alegerilor. Se mai îndoieşte acum cineva că şi aceşti 20 de miliarde se vor duce pe apa sâmbetei, doar pe peticeala bugetului?

La urma urmei, ma întreb de ce vor politicienii cu orice preţ să ne mai prostească o dată, şi să conducă în continuare această ţară falimentară. Să fie oare furtul fondurilor europene următorul lor target?

Tupeu II

Cam cu întârziere, trebuie să scriu ceva despre tupeul doamnei „madam Udrea”. Menţionez că numărul II (2) din titlu se referă doar la articolele mele recente, gesturi de tupeu şi nesimţire fiind altfel abundente în comportamentul politicienilor români, zi de zi.

Că tovarăşa Udrea nu recunoaşte sau dă în judecată membrii comisiei de anchetă în cazul risipirii banilor publici în ministerul său, este un fapt acceptabil – probabil ancheta a fost începută din motive politice şi nu dintr-un subit acces de bun-simţ din partea parlamentarilor.

Rămâne totuşi dispreţul manifestat deschis pentru instituţia Parlamentului, aroganţa cu care duduia cu pricina refuză orice control, ca şi cum ar fi (de fapt, poate chiar e) deasupra legii. Cu tot „antrenamentul” oferit de aproape două decenii de „clasa politică” românească, am fost uimit de tupeul acestei „doamne”, demn mai degrabă de o precupeaţă. Aşa cum mulţi au fost uimiţi de ascensiunea rapidă pe bază de „amiciţii” şi de crearea cu dedicaţie specială, pentru ea, a unui nou minister cu fonduri importante, în an de criză.

Nu vi se pare că aţi ajuns cam prea jos, „domnilor” politicieni???

Jocul de-a întinsul corzii

E în curs de aprobare, în Guvern, varianta modificată şi răsmodificată a legii unice a salarizării bugetarilor. În varianta iniţială propusă de ministere, negociată şi cu sindicatele, lucrurile păreau destul de în ordine, dar un pic fanteziste având în vedere că ar fi însemnat creşteri salariale pentru toată lumea, când guvernul s-a angajat că va scădea cheltuielile de personal cu 20%.

Aşa că s-a trecut la reducerea coeficienţilor cu 40% în medie. Adică ei s-au redus diferenţiat pentru diferite categorii, anulând în acest fel total munca depusă până atunci, pentru că scopul principal al legii nu era stabilirea unor venituri pentru fiecare categorie ci tocmai raportul dintre categorii.

Apoi, acum vreo saptămână, se auzea că vor fi reduşi coeficienţii cu 25%. Ceea ce am auzit abia astăzi deşi bănuiam deja era că aceasta este o reducere suplimentară! Aşadar unii bugetari se vor alege cu aproximativ o treime din salariile stabilite iniţial de legea unică a salarizării, iar majoritatea îşi vor vedea salariile diminuate, nu mărite cum în mod fals se prefăceau a spera sindicatele. Asta pentru că nimeni n-a protestat la reducerea precedentă... Guvernul şi-a dat seama că poate să “pluseze” – în minus!

Dragii noştri guvernanţi şi-au bătut încă o data joc de noi, fraierii care-i alegem. Bine-ar fi ca împlinirea a 20 de ani de la Revoluţie s-o aniversăm prin încă una, dar tare mi-e teamă că nu mai sunt în ţara asta destui oameni capabili să o facă.

Profesori

Am citit azi o ştire legată de viitoarele salarii ale profesorilor, care se pare că potrivit noii legi a salarizării unice vor fi mai mici decât în prezent. Şi am făcut greşeala de a citi şi nişte comentarii, din care am văzut, iar, cât de prost stau „masele” cu înţelegerea lumii înconjurătoare.

Am dat de aceeaşi lozincă tâmpită vehiculată prin mass-media populată cu imbecili: "18 ore pe săptămână, vacanţă toată vara, ce mai vor şi profesorii ăştia"???

Profesorii sunt (erau, până în ultimii ani), nişte elite ale societăţii. Le trebuie date salarii de elite şi trebuie recunoscuţi ca atare, pentru a avea statutul care să le permită să ducă o activitate eficientă - adică să fie ascultaţi de elevi, să fie modele pentru aceştia. Asta vor profesorii.

18 ore pe săptămână??? Norma de lucru în învăţământ este tot de 40 de ore pe săptămână, ca şi în alte domenii. Munca profesorilor NU se rezumă la orele din clasă, asta ar trebui sa fie evident pentru oricine. Norma lor este una întreagă, de 40 ore/săptămână! Nu multe persoane s-ar descurca 4 ore pe zi în clase cu 30 de persoane pe care le doare în cot de şcoală, de orice altceva în afară de bani şi distracţie - pentru că societatea noastră bolnavă asta promovează ca modele: hoţii şi haimanalele. În ceea ce priveşte vacanţele, NU au concediu toată vara, sunt perioade în care trebuie să meargă la şcoală şi în vacanţe. Este adevărat că au concediu mai mult decât alte categorii, dar în termeni reali doar cu vreo 40% mai mult, ceea ce este normal având în vedere efortul psihic şi faptul că trebuie o anumită stare de spirit pozitivă la intrarea în clasă.

Mai scria un comentator: "Să fie mulţumiţi că au de lucru în condiţiile de azi". Care condiţii??? De 20 de ani se serveşte fraza cu "condiţiile" - se fură ca-n codru şi de-aia nu sunt bani pentru salariile profesorilor, doctorilor etc. Nu cred că poţi fi mulţumit că ai de lucru după ce ai făcut 20 de ani de şcoli şi vezi că nu poţi să te descurci de la un salariu la altul.

Cam asta ar fi... Cine e împotriva profesorilor şi a „pretenţiilor” lor e împotriva viitorului – dacă lucrurile vor continua aşa cum merg acum, peste câţiva ani vom avea o nouă generaţie de profesori, făcuţi la fără fracvenţă (sau ID), care habar nu vor avea ceea ce ar trebui să-i înveţe pe elevi. Şi atunci, cale de scăpare pentru ţara asta nu va mai fi.

Tupeu

Berceanu – nesimţitul (mă poate cineva contrazice?) actualmente la conducerea Ministerului Transporturilor, a reinstituit inutila taxă de trecere a podului de la Feteşti. Inutilă pentru că încurcă circulaţia pe o oricum incompletă autostradă până la mare. Pentru o sumă care oricum nu modifică semnificativ conturile Ministerului Transporturilor, sumă care este oricum o suprataxă având în vedere că şi construcţia şi întreţinerea drumurilor se plătesc din buget, din rovignietă, din taxa de drum inclusă în preţul combustibililor...

Evident, unii au protestat împotriva taxei. Printre ei, şi navetiştii de la Centrala Nucleară de la Cernavodă. Iar Berceanu s-a înfoiat şi a ripostat: dacă salariaţii continuă să protesteze, el va da publicităţii salariile de la CNE Cernavodă! Vă daţi seama la ce josnicii am ajuns? Cu ce drept ar da acest mitocan publicităţii salariile care sunt confidenţiale?? Şi oricum, acele salarii – mari, ce-i drept – sunt printre puţinele salarii mari din România luate pe drept, de oameni care le merită. Se repetă faza cu învăţământul, când au fost publicate salarii de 2-3 ori mai mari decât cele reale pentru învrăjbirea restului populaţiei împotriva profesorilor!

Noi ar trebui să fim uniţi şi să terminăm cu lichelele care conduc ţara, nu să ne certăm pentru că puţinul lui cutare e un pic mai mare decât puţinul lui cutărescu...

Gaudeamus

Interesant scandalul (meciul?) MECI – Universitatea Spiru Haret. Eu sunt convins că la ora actuală sunt puţini cei care cred că universităţile private din România se face cu adevărat şcoală de calitate. Fiind în domeniu, am avut experienţe directe şi indirecte în acest sens. Este adevărat că există câteva procente din studenţi, chiar de la formele de învăţământ fără frecvenţă, care sunt într-adevăr interesaţi şi-şi dau silinţa să înveţe ceva. Dar sunt doar câteva procente! M-a uimit şi mă uimeşte hotărârea unora care au reuşit să termine un liceu fără ca măcar să ştie să scrie şi să facă nişte adunări şi scăderi corect, trecând prin şcoală ca raţa prin apă din mila sau sictirul profesorilor, să facă o facultate, să aibă Diplomă! Şi mai mult, aceştia sunt revoltaţi dacă li se spune că nu trebuie doar să plătească, ci să şi înveţe ceva pentru asta!

Este de asemenea uimitor analfabetismul conducerii Universităţii Spiru Haret! L-aţi văzut pe rector şi pe alţi oficiali ai acestei universităţi? Nu sunt capabili să se exprime coerent româneşte, le e greu şi să citească de pe nişte foi (cu siguranţă scrise de alţii). Această universitate refuză să respecte legea din 2006, cea mai recentă în domeniu care reglementează activitatea învăţământului superior. Refuză, pentru că nu ar îndeplini criteriile de acreditare conform acestei legi. Au fost toleraţi totuşi până acum, iar Ministerul Învăţământului le-a semnat zeci de mii de diplome pe an, deşi chiar conform legii vechi, nu aveau acreditate atâtea locuri.

Ceea ce este revoltător este reacţia PSD-ului la acţiunea ministrului Andronescu în privinţa situaţiei ilegale în care este de ceva vreme Universitatea Spiru Haret. Nu-mi este deloc simpatică doamna ministru, dar este absurd să vezi un Vanghelie apostrofând-o în modul lui agramat pentru o decizie în domeniul educaţiei!!! Ameninţările lui Geoană sunt de un prost-gust care m-a convins definitiv că Iliescu avea dreptate în ceea ce-l priveşte. Cum pot să ceară cu tupeu o soluţie politică la o chestiune care ţine doar de învăţământ?? Conform legilor, domnii sunt pasibili de puşcărie, pentru că prin lege învăţământul este apolitic. E adevărat însă că se rulează sume enorme prin această instituţie, la care pun botul mulţi politicieni...

Universitatea Spiru Haret trebuie să se restrângă la un număr de 5-6000 de studenţi, cărora le poate asigura un învăţământ de calitate, sau să fie desfiinţată! Că tot veni vorba – oare controalele draconice de la Universitatea Bucureşti care au loc în aceste zile sunt răspunsul acefalilor noştri politicieni la „persecutarea” „Universităţii” Spiru Haret?...

Tu(r)nuri

Aţi auzit probabil acum câteva săptămâni despre incendiul de la un bloc-turn amplasat lângă Biserica Armenească. Bloc construit în deplină ilegalitate, cu PUZ-uri luate pe şpăgi de la Primăria Sectorului 1 care nu avea dreptul să le elibereze, pe un teren care nu suportă o asemenea construcţie (dovadă fiind afectarea structurii bisericii din vecinătate, din cauza scufundării terenului).

În acelaşi fel, acelaşi „dezvoltator” a început construcţia unui bloc turn foarte înalt lângă Catedrala Sfântul Iosif. În dezaprobarea unei lumi (civilizate) întregi şi a tradiţionalei nepăsări civice mioritice, aceeaşi primărie de sector a aprobat o construcţie care nu se încadrează în peisaj şi este periculoasă prin dimensiuni. S-a spus că Episcopul romano-catolic a fost iniţial de acord cu construcţia – da, cu una cu 5-6 etaje, nu cu 19! Construcţia a fost oprită în instanţă, dar până atunci constructorul s-a grăbit să termine structura de rezistenţă, cadrele, pe întreaga înălţime a construcţiei, bazându-se pe faptul că nimeni nu va îndrăzni apoi să demoleze colosul. La Tribunalul din Ploieşti (?!) însă, recent, hotărârea de oprire a construcţiei a fost anulată.

S-a manifestat împotriva acestei noi hotărâri printr-un marş organizat pe 12 iulie de la Catedrală la Guvern. La marş au participat foarte puţini oameni, sub 10.000, deci nici măcar o parte însemnată a cetăţenilor de rit catolic din Bucureşti! Ar fi trebuit să participe nu doar ei, ci toţi cei cărora le mai pasă de puţinele monumente istorice rămase în Capitală...

În plus, nu a fost permisă staţionarea în Piaţa Victoriei, fiind anulat efectul pe care o masă mare de oameni l-ar fi putut produce asupra politicienilor (aşa cum am mai scris, acesta fiind singurul efect care îi mai poate impresiona). Păcat, datorită nepăsării populaţiei şi nemerniciei unor politicieni ahtiaţi după şpăgi, Catedrala va urma probabil soarta Bisericii Armeneşti, care se scufundă încet dar sigur la picioarele turnului din apropiere...

10 km

Stimaţi concetăţeni! După două decenii de la căderea comunismului, după ce România a făcut o datorie externă de 50 de miliarde de euro, după ce ţara s-a umplut de vile şi s-a golit de fabrici, sisteme de irigaţii şi ferme, iată că avem 10 kilometri de autostradă! Adevărul e că poate bucuria este prematură, având în vedere că peticul de autostradă la care mă refer este foarte nou...

Oricum: prelungirea autostrăzii Bucureşti-Piteşti (A1) până spre ieşirea din oraş spre Râmnicu-Vâlcea este singura porţiune de drum din ţara noastră care merită numele de autostradă. Cu asfalt care pare de calitate, nevălurit, cu rosturi de dilatare bine făcute la poduri, cu parapeţi şi panouri de izolare fonică, marcaj corespunzător...

Aşadar, bucuraţi-vă, avem 10 km de autostradă! (Asta până intră în reparaţii...)