Planuri

Atunci când Newsweek scrie cu litere de-o şchioapă pe copertă „Viitorul capitalismului” ar trebui să începem să ne gândim... Criza financiară din aceste zile a arătat că sistemul financiar este prost. Problema însă, la bază, este economia bazată pe consum şi datorie, deci nu aparţine numai băncilor şi fondurilor de investiţii. Modelul de capitalism promovat în special în ultimii 30 de ani, început de Reagan, s-a dovedit un fiasco. Oamenii se gândesc acum ce se poate face, dar în moduri diferite: şefii se gândesc cum pot petici sistemul, iar alţii se gândesc cum ar putea să-l schimbe radical. Ca să obţinem ceva pozitiv pentru noi, oamenii de rând, trebuie însă să forţăm politicul să facă schimbările în favoarea noastră.

Bani, din nou

Dacă tot suntem în zodia necazurilor financiare, hai să zicem ceva şi despre leii noştri noi şi mentalităţile vechi... Acum câteva zile Parlamentul a aprobat majorarea salariilor profesorilor cu 50%, măsură care deşi a fost luată de politicieni numai în vederea proximei campanii electorale, este una care ar aduce măcar parţial o mult-aşteptată „reparaţie” a unei nedreptăţi care durează de peste o jumătate de secol.

Guvernul care tot stă să cadă de vreo trei încoace a ieşit însă la rampă cu îngrijorarea lui Vosganian că cele 6 milioane de euro (?!) suplimentare care ar trebui date de la buget nu se gasesc. Probabil domnul Vosganian are încă probleme cu cititul zero-urilor, fiind el însuşi un zero în domeniul în care este chiar ministru – milioanele de euro ar fi vreo 600 probabil.

Oricum, suma necesară nu este exorbitantă şi bugetul şi-ar permite-o. Guvernul a vrut iar să se dea tare (deşi este moale) şi a cerut la Curtea Constituţională anularea legii, în loc să facă ceea ce ar trebui, adică să caute soluţii - datoria lui de organ executiv al statului.

Viitorul? Să-l cumpărăm!

Recentele evenimente din lumea finanţelor, comentate în toate felurile în media, au avut (sau sper eu să aibă) şi un efect secundar pozitiv – lumea a văzut şi sper că a şi înţeles că există bani. Din cât plătim noi taxe, există rezerve enorme care nu sunt cheltuite sau sunt cheltuite prost.

Au putut fi scoşi brusc la iveală peste un trilion de dolari (şi aruncaţi practic). Dar există, şi au putut fi imediat disponibili, este ceva extraordinar! Trecând peste plângerile cu lacrimi de crocodil ale Tăriceanului (ajungem în postul următor şi la asta) că n-are bugetul bani de salarii decente pentru profesori, probabil şi România are o putere financiară mai mare decât ne imaginăm, pe care o foloseşte pentru altceva decât ce-ar trebui făcut...

Trebuie să înţelegem cu toţii că există resurse enorme (fiecare milion de oameni produc un capital uriaş) care depind, sunt la dispoziţia conducerii politice. Iar noi putem influenţa această conducere şi determina alocarea resurselor în scopuri importante şi utile. Nu trebuie să mai considerăm politicul ca o lume diferită de a noastră, evenimentele recente ne-au demonstrat încă o dată, dacă mai era necesar, că are o putere enormă asupra vieţii noastre de zi cu zi.

Amanetând viitorul

Şi România a ajuns să aibă nişte zeci de miliarde datorie externă, pornind de la un (după părerea mea) foarte onorabil zero în 1990. Unul din puţinele lucruri bune făcute de Ceauşescu a fost plata datoriei externe, ceea ce a făcut România cu adevărat independentă de fluxurile mondiale de capital. Şi bine ar fi fost să fi rămas independenţi, după cum bine vă daţi seama zilele acestea, auzind ştirile despre marea criză financiară mondială.

De la nivel micro – fiecare din noi mai face câte-un credit, tot mai puţine produse se cumpără cu plata pe loc – şi până la nivel de state – datoriile externe cresc necontenit, cu atât mai repede cu cât economia este mai mare – împingem tot mai mult în viitor obligaţiile... Până când, cine le va plăti?

Mai nou, au apărut creditele cu dobândă 0% pentru unele produse, în alte state europene se întâmplă chiar să fie interzisă plata pe loc, obligatoriu peste 3-6 luni decizi dacă plăteşti tot sau în rate... De ce? Credeţi cumva că s-au transformat băncile în instituţii caritabile?

Când cumpăraţi câteva umbrele sau un produs electronic cu mai puţin decât preţul unui kilogram de carne, vă întrebaţi cum de e posibil aşa ceva? Nu, necazul e că ni se pare deja normal acest lucru. Se cheamă „externalizarea costurilor”, preţul nu reflectă de fapt toate cheltuielile. De exemplu, în cazul electronicelor, ştiaţi că siliciul şi cuprul sunt extrase din Africa din nişte gropi rudimentare săpate în pământ, de copii care mor pe capete pentru câţiva dolari pe zi?... Da, o industrie de sute de miliarde de dolari are la baza lanţului productiv aceste crime... Cât credeţi că ar conta în preţul final ca extragerea minereului să se facă de oameni maturi şi nu copii, în condiţii bune? Mai nimic, dar din cauza concurenţei acerbe de pe „piaţa liberă” acest „mai nimic” devine inacceptabil.

Plătim produsele ieftine de 10 ori preţul afişat, în diferite moduri... Sau, ceea ce e şi mai grav, le lăsăm datoriile copiilor noştri...

Acelaşi lucru se întâmplă cu mediul – îl poluăm şi consumăm resursele într-un ritm incredibil, în speranţa (absurdă) că la un moment-dat, în viitor, va apărea cineva care să schimbe toată tehnologia actuală cu una nouă, la o bătaie din palme – lăsăm schimbarea în grija generaţiilor viitoare. Ceea ce nu înţelegem este însă că NOI suntem cei care trebuie să ne schimbăm proastele obiceiuri, pentru că altfel copiii noştri vor învăţa de la noi numai risipa şi îndatorarea, şi nu vor fi nici ei capabili de schimbare.

Şi chiar dacă vor fi totuşi, va fi prea târziu.

O criză – multă demagogie

A trecut ceva vreme de când n-am mai scris nimic... Probabil cel mai important eveniment al ultimei luni a fost unul internaţional, criza financiară din Statele Unite (şi nu numai). O criză care a făcut să iasă din buzunarele bugetelor statelor resurse nebănuite. Dacă luăm numai cea mai mare „tranşă” de ajutoare pentru Wall Street, de 700 miliarde de dolari, şi ne gândim că acum câteva luni acelaşi preşedinte Bush a respins o lege care ar fi dat câtorva milioane de americani o asigurare medicală minimă (pe care acum nu şi-o pot permite) şi care ar fi costat doar câteva miliarde, lucrurile devin de neînţeles. Mai ales că aşa-zisa legătură „Wall Street – Main Street”, adică efectele crizei financiare asupra economiei reale, este doar una ipotetică dacă privim un pic istoria.

Dacă adăugăm „salvările” de instituţii financiare de până acum, ajungem uşor numai în cazul SUA la 1 trilion (1000 miliarde) dolari. Şi, chiar dacă în cantităţi mai mici sau în mod mai mascat, multe alte state dezvoltate au dat în total alte câteva sute de miliarde aceloraşi instituţii care, deşi n-au o legătură intrinsecă cu economia reală, au o mare influenţă asupra politicii.

Toate aceste sume din banii contribuabililor din întreaga lume, din banii oamenilor care se îmbolnăvesc şi mor din cauza aerului devenit irespirabil din cauza poluării în timp ce „nu sunt bani” pentru energii alternative şi autoturisme electrice. În timp ce doar 25 de miliarde pe an ar ajunge pentru împiedicarea morţii a 25,000 de copii pe zi în Africa.

Cât despre cauzele crizei, cele imediate sunt subiect de dezbatere între mai-marii lumii. Niciunul însă nu îndrăzneşte (poate cu excepţia lui Medvedev, care e oricum doar o marionetă a „capitalismului de stat” din Rusia) să spună cauza de la baza tuturor necazurilor finanţelor lumii: datoriile, faptul că economia actuală se bazează pe datorii, monedele nu mai au acoperire în aur şi se tipăresc la comanda guvernelor, au devenit ele însele o marfă ca oricare alta. SUA au în acest moment 13 trilioane dolari datorie externă, iar în ultimii 5 ani aceasta a crescut cu peste 1000 miliarde pe an. Toate statele au datorii din ce în ce mai mari, şi „superputerea” nu face excepţie. Dar despre datorii, mâine.

Lupul (de mare!) paznic la oi (noi!)

(Poveste ... de trezit ... românii)

Cică era odată, o turmă de oi, dar mare, mare de tot! Şi, pentru că vechiul baci n-a găsit cea mai bună păşune pentru ele, oile l-au alungat; de fapt, oile fiind din firea lor creaturi blânde, care n-ar putea face rău cuiva, nu ele, ci câinii, cei care trebuiau să apere turma şi pe baciul ei, l-au alungat! Câinii pe care îi hrănise o viaţă întreagă şi care până atunci îi lingeau mâinile şi picioarele, l-au alungat! Şi l-au alungat departe, departe, tocmai pe lumea cealaltă, ca să nu se mai întoarcă niciodată!

Cu mintea lor (c-atâta le-a dat Dumnezeu!), oile n-au putut să prevadă năvala haitelor de lupi ce le dădeau târcoale, dar nu-ndrăzniseră să atace câtă vreme turma era păzită de baciul cel bătrân! Ba, încă, erau chiar baci care stăteau la pândă şi abia aşteptau să le pice lor turma-n mână!

Şi-au venit: primul, înconjurat de câinii turmei, câinii între care crescuse şi care alungaseră pe vechiul baci, nici n-a-ntrebat nimic, şi-a rotit doar bâta pe deasupra turmei şi-a zis:

– De azi înainte, eu am să vă fiu baci!

N-aveau ce face, au primit, chiar cu bucurie: turma pierduse deja berbeci, oi şi, mai ales, mulţi, mulţi miei, căci haita nu căuta în turmă nici după sex, nici după vârstă! Nu mai voiau alte pierderi, le era de-ajuns!

N-a trecut însă mult şi-au năvălit haite de lupi, dar lupi mai deştepti, care pricepuseră că-i mai mare câştigul dacă nu mănânci imediat din turmă, dacă ai răbdare şi iei întâi lâna, dacă tunzi întâi oile pâna la piele, până dă sângele şi-abia pe urmă te-nfrupţi! Şi-atunci cu măsură, să nu pice multe de-odată, să nu se-aprindă-ntreaga turmă, că poate deveni periculoasă, oricât de blânde-ar fi oile de felul lor! Şi, uite-aşa, încet-încet, turma s-a-mpuţinat, oile, slabe, n-au mai făcut miei, ... Câţiva berbeci mai solizi, câteva oiţe mai „dotate” şi câţiva miei, mai zburdalnici din firea lor, au reuşit să scape, să fugă spre alte turme, mai bine păzite şi hrănite.

Dar n-au fost bine primiţi acolo, mai ales unii cu blana mai închisă la culoare (poate şi din cauză că, se spune, dacă primul miel pe care îl vezi, primăvara, este alb, îţi merge bine tot anul, dacă e negru, îţi merge rău!)! Acu’, adevărul este că, văzând ce păşuni frumoase şi bogate au turmele de pe-acolo, oile noastre şi-au cam dat în petec şi-au început s-adune chiar mai mult decât aveau nevoie, ca să mai aducă şi pe-acasă, pe la ele! S-au supărat bacii cei străini şi-au început să le trimită înapoi. Şi pe bună dreptate, că doar nu de-aia munceau ei pe rupte şi-ngrijeau şi curăţau păşunile, ca să vină alte oi de-afară să fure din munca lor!

A durat o vreme pâna când a-ndrăznit biata turmă să scape de baciul ăsta nou şi chiar şi atunci, cu greu, căci multora le mersese bine în vremea asta! Şi şi-a ales turma, pentru prima oară, baciul pe care l-a dorit; dar aşa de bine a ales, că nu după multă vreme, călcându-şi pe mândrie, l-a rugat pe cel dinainte să revină! Şi a revenit, că doar atât aştepta! Numai că, între timp, privind la turmele din jur, care-o duceau mult mai bine cu bacii lor, oile au văzut că astea nu aveau acelaşi baci o veşnicie, că din timp în timp îi mai schimbau şi şi-au zis că poate tocmai de-asta o duc mai bine! Aşa că au hotărât să facă şi ele la fel. Ştiau însă că nu-i tocmai uşor, mai schimbaseră odată baciul şi greşiseră!

Şi cum stăteau ele aşa şi se gândeau (cu mintea lor, câtă le-a dat Dumnezeu!) iată c-apare un lup, cam jumulit, e-adevărat şi le zice:

– De ce nu v-aş fi eu baci? Cine ar putea lupta mai bine cu lupii, decât un lup? Păşunile cele mai bune o să le aveţi, cine cunoaşte mai bine ca mine toate păşunile din jur?

Stau oile-nmărmurite, se uită, ascultă şi nu le vine-a crede: cum de nu s-au gândit mai dinainte? Are dreptate, deşi nu pare atât de voinic, pe cât se dă; şi-i cam slab de înger, parcă stă să plângă ...!

– O, vă explic imediat! zice lupul.

– Plâng pentru amicul meu, care-ar fi vrut să vină şi el, dar cum nu puteam fi doi baci la o turmă, a renunţat în favoarea mea. Bun prieten! I-am promis că-i voi păstra locul de prim-păstor, după ce voi fi uns baci!

Oile (cu câtă minte le-a dat Dumnezeu!) fură aşa de emoţionate de poveste, că unele chiar începură să plângă şi ele! Şi nu era chip să renunţe la „oferta” care, parcă din cer le picase, deşi unele mai crâcneau, pe ici-colo; cică auziseră ele că cel care voia acum să le fie baci, dăduse şi el iama - şi încă bine – prin turmă!

Şi s-a ales lupul baci! Şi-au dat iama prin turmă haitele, ca şi înainte! Până când, într-o zi, chiar şi lupul-baci a fost atacat, cu mare furie, şi încă de haita lui! S-a-ntors el atunci spre turmă şi a zis:

– Îi lăsaţi să mă dea jos şi să mă sfâşie? Doar voi m-aţi ales!

Şi bietele oi (c-atâta minte le-a dat Dumnezeu!) au zis că aşa-ceva nu se poate şi-au hotărât să-şi apere baciul! Şi au reuşit! Au reuşit aşa de bine, că lupul-baci a hotărât să se întâlnească, pentru ca turma să-şi reafirme sprijinul, cât de des îi vor permite multele lui îndatoriri!

Între timp, amicul lui din haită i-a adus aminte de promisiunea făcută; numai că prim-păstorul interimar (care tot un lup era, dar din altă haită, cu care se-nfrăţise haita lui mai demult, gândindu-se că dacă nu reuşeşte unul să păcălească turma, să încerce şi celălalt!) începuse să se simtă bine în funcţia lui şi nu mai voia să plece! Şi-au început atunci să se sfâşie între ei, baciul şi prim-păstorul (care nu mai voia să fie interimar!) aşa de abitir, că niciunul nu mai vedea mulţimile de haite ce prăduiau turma!

Încet-încet, oile au început să-şi piardă încrederea şi răbdarea: unde erau păşunile promise, unde era eroul care ţinea haitele la distanţă? Aşa că s-au hotărât ca la prima „baie de turmă” promisă de baci, să uite de „respectul” ce i-l „datorau” şi să behăie cât de tare puteau ele, atunci când baciul urla. Erau sărbătorile la care se taie porcii, că de-ar fi fost cea la care se taie mieii nici nu s-ar fi dus la întâlnirea cu baciul, ar fi fugit să-şi ascundă odraslele!

S-a supărat rău lupul-baci de „nerecunoştinţa” turmei, dar nu prea avea ce face: dacă va fi iar atacat de haită şi va trebui să ceară ajutor la turmă? A-nghiţit în sec şi-a mers mai departe. Dar şi-a schimbat năravul, credeţi? Nu, căci Dumnezeu n-a fost rău numai cu oile, ci şi cu unii lupi!

Între timp, oile (cu câtă minte le-a dat Dumnezeu!) visau deja la un alt baci, mai de încredere! Dar cine? În cine să mai aibă încredere? Au fost atâţia şi niciunul nu şi-a ţinut promisiunile şi viaţa-i tot mai grea şi jaful tot mai mare!

Şi n-a trecut mult, când iată vine una şi spune c-a avut un vis minunat: se făcea că baci le era un urs, unul mare şi puternic, de-ar fi putut să lupte singur c-o haită mare, mare de lupi, ba chiar şi cu mai multe de-odată! Şi care n-a ţinut în viaţa lui la nimic mai mult decât la mieii cei frumoşi şi blânzi ai turmei şi la păşunea lor! S-a-nviorat pe dată-ntreaga turmă şi-a-nceput din nou să spere, aşteptând cu nerăbdare să-şi întâlnească salvatorul!

Acu’, ca să fiu cinstit până la capăt, trebuie să spun că, de fapt, oile-l mai văzuseră pe urs oţărându-se la lupii cei răi şi hulpavi, ce jefuiau turma şi distrugeau păşunea care, declama el, „nu era a lor, nici a lui, nici măcar a oilor, ci a urmaşilor urmaşilor lor, în veacul vecilor!”. Numai că nu-l văzuseră niciodată luptând cu haitele, ci numai ameninţându-le de la distanţă.

Şi, ca să le strice toată bucuria şi să le-ntunece speranţa, nişte berbeci mai bătrâni, trecuţi prin multe, ziseră, aşa-ntr-o doară:

– Am auzit noi, de la bătrânii noştri de odinioară, o vorbă: cică hoţul strigă cel mai tare: „Hoţii! Hoţii!”.

Şi, ca să întărescă cele spuse, întrebară:

– De unde are ursul atâta miere? Dacă ne fură sarea?

Apoi hotărâră:

– Noi nu mai riscăm înc-o dată!

Ce se vor face însă cu mieii cei naivi şi neascultători, care mai înclinaseră odată balanţa către lupul-baci?

... cu televizorul!

„Aţi minţit poporul / Cu televizorul!” s-a scandat într-un anumit moment istoric... Cele 2 ore zilnic de program TV din Epoca de Aur erau în majoritate ştiri denaturate şi propagandă pentru regim. Nişte ştiri pe care nu le mai credea nimeni şi o propagandă tocită şi obtuză de care toată lumea era sătulă, nu mai avea efect. Erau 2-3 emisiuni totalizând 1-2 ore, săptămânal, care meritau văzute. Atunci se încerca minţirea poporului cu televizorul, dar cu un succes doar parţial.

Cum stăm azi, la aproape două decenii de la căderea comunismului? Astăzi, majoritatea românilor din mediul urban şi tot mai mulţi din mediul rural au zeci de posturi TV cu emisiune 24 de ore zi. Cei mai săraci au şi ei acces la minim 3-4 posturi cu emisie non-stop. Ore de emisiuni de ştiri pe zi, dar cu ştiri care uneori se bat cap în cap pe diferite posturi (sau chiar pe acelaşi post în interval de câteva ore), telenovele omniprezente cu actori execrabili şi poveşti aiurea, talk-show-uri rareori interesante şi „emisiuni de divertisment” sau concursuri de la proaste în jos. Când se mai întâmplă să ajungă şi la televiziunile din România câte-un concurs mai acătării, nu cu şi pentru cretini, el n-are viaţă lungă. Se pare de fapt că există o condiţie fără de care emisiunile nu ajung pe platoul de filmare: imbecilitatea.

Astăzi, este depăşită lozinca. Poporul nu mai este minţit. Adunând toate sutele sau miile de ore de emisie zilnică de pe toate posturile care se pot vedea din România, probabil cineva (cu un ochi obiectiv) şi-ar putea crea o imagine medie destul de veridică asupra lumii în care trăim. Doar că nimeni nu poate urmări toate emisiunile. Oamenii sunt sufocaţi de avalanşa de emisiuni de umplutură şi reclame dintre care e greu de ales esenţialul.

Astăzi, ar fi mai adevărat enunţul: „Aţi prostit poporul / cu televizorul!”

Pentru că urmărirea televiziunii timp de minim 2-3 ore pe zi şi ajungând la 7-8 pentru categoriile de oameni care stau mult pe-acasă nu face decât să ţină creierul inactiv, să-l dopeze cu pseudo-informaţii de-a gata, să-l atrofieze. Toate emisiunile proaste creează o imagine denaturată asupra realităţii, şi de fapt au ca ultim scop scoaterea omului obişnuit din circuitul decizional democratic. Aşa cum am mai scris aici, conducătorii noştri ne vor legume, nu oameni responsabili. Şi au la îndemână mijloace puternice pentru a îndeplini acest deziderat.

Starea de sănătate a ... contabilului

„Poporul îşi merită conducerea pe care o are”: vrem un Ministru al Sănătăţii economist, contabil avem! Nu trecuse un an de când hotărâse desfiinţarea unor spitale „pentru că nu aduc profit” (!?), când a luat o hotărâre şi mai „măreaţă”, mai „utilă”: lansăm un „program” care să ne arate starea de sănătate a poporului român!

Zis şi făcut: milioane de oameni puşi pe drumuri, zeci de milioane de „analize” şi milioane de euro cheltuiţi, din buzunarele celor a căror stare de sănătate s-a mai înrăutăţit un pic şi din cauza asta! În sfârşit, după un an, „ministrul contabil” trage linie şi adună:

– ...% dintre români prezintă risc de îmbolnăvire în următorii ani (!?);

– ...% dintre bărbaţi şi ...% dintre femei consumă carne grasă (!?);

– ...% dintre bărbaţi şi ...% dintre femei consumă zilnic alcool (!?);

– ...% ....

Bietul contabil, cum să-i dea lui prin cap că starea de sănătate reală a poporului putea fi aflată simplu, direct, fără cheltuielile enorme făcute şi fără stresul suplimentar creat milioanelor de oameni, din fişele aflate la medicii de familie (cei care nu au asemenea fişe oricum nu au participat la „campania” ministrului!). Iar rezultatele „programului”, anunţate de „ministrul contabil”, se puteau obţine mult mai ieftin şi mai rapid prin sondaje, de care oricum nu suntem scutiţi, se fac permanent şi de către oricine şi se trag orice concluzii!

Interesant: cum oare s-or împăca, în mintea aceluiaşi om, două idei atât de „măreţe” şi de diferite: desfiinţarea unor spitale pentru că „nu aduc profit” şi realizarea unui „program” inutil, cu cheltuieli atât de mari? Care o fi starea de sănătate mintală a unui asemenea om?

Dar dacă el este sănătos mintal şi, de fapt, nu este decât unul din escrocii care au devalizat ţara asta, de aproape 20 de ani încoace? Sau, dacă este unul din cei care duc la îndeplinire „programul de desfiinţare” a poporului român, fără armate, fără război, distrugându-i Sănătatea, Învăţământul şi Cultura?

Lumea interlopă

Din nou s-au încins spiritele în lumea interlopă craioveană. De data asta, o bătaie după o partidă de poker pe bani mulţi şi furaţi, o împuşcătură cu o armă deţinută ilegal...

Românii mai au încă până să înţeleagă că această „lume interlopă” nu este deloc paralelă cu lumea noastră, şi nici nu se intersectează doar atunci când mai auzim prin cartier sau la televizor împuşcături. Nu, dragi cititori... Lumea interlopă este lumea în care trăim şi noi, aceşti indivizi pervertiţi de bani, pe care i-au furat şi îi fură de la noi ceilalţi, sunt mai presus de lege, ne calcă pe trotuare sau treceri de pietoni cu maşini „tari” şi scapă nepedepsiţi, sunt apăraţi de poliţia şi justiţia pe care le plătim noi, sunt animale cu chipuri de (semi)oameni pentru care viaţa altora nu are decât cel mult un preţ în bani.

Aceste brute sunt produsul „tranziţiei” noastre glorioase spre economia de piaţă, spre capitalism. Pentru marii miliardari (de carton, care au trecut de această fază), sunt nişte găinari de cartier, dar ei sunt mulţi şi fură destul fiecare. Numai dacă am calcula valoarea maşinilor expuse în Craiova cu ocazia înmormântării lui Cioacă, am ajunge la câteva milioane de euro. Ar trebui să înmulţim cu un factor minim 3-4, pentru că pe lângă maşini au şi vile şi apartamente, şi apoi cu minim 2 pentru că sunt minim două tabere rivale, deci ajungem lejer la un minim furat de 10-20 de milioane de euro. Numai la Craiova... Închipuiţi-vă ce este la Bucureşti. Plus celelalte oraşe medii şi mari. Ajungem la câteva miliarde de euro. Care sunt furaţi an de an, pentru că în lumea interlopă banii sunt rulaţi extrem de rapid, pentru a scăpa de orice controale.

Indivizii care fac parte din această „lume” sunt câteva mii în toată ţara. Chiar credeţi că ar fi intangibili, dacă noi ceilalţi i-am vrea în puşcării? Eu cred că nu.

Despre români şi metehnele lor

Vă recomand blogul lui Horia Pătraşcu, scrie bine despre dificultăţile noastre de a ne simţi parte a unei societăţi normale. Gândurile unui om inteligent merită întotdeauna citite şi aprofundate, iar în acest caz ele sunt puse mai bine în valoare de talentul scriitoricesc al autorului.